Impactul Crizei Globale asupra Economiei Sectorului Public

România s-a confruntat cu prima criză economică serioasă de la căderea comunismului în anul 2009, dar putem afirma cu certitudine că semnele acesteia se observau încă din 2008, după ce avântul puternic înregistrat în primele trei trimestre ale anului au fost urmate de o încetinire semnificativă ca urmare a declanşării crizei economice globale.mare a declanşării crizei economice globale.

O scurtă trecere în revistă a situaţiei economice a României după căderea sistemului comunist ne prezintă un stat în cadrul căruia au loc numeroase transformări, orientându-se către sectorul serviciilor, restructurarea activităţilor industriale şi implicit o reducere a contribuţiei acestora la creşterea PIB-ului.Sistemul de sanatate a fost intodeauna un subiect sensibil în România deoarece ani la rând a fost subfinanţat şi influenţat de un management deficitar, dacă nu chiar corupt. Aceasta a avut ca rezultat un sistem mult slăbit, incapabil să facă faţă cerinţelor curente.

Însă, odată cu situaţia economică din România s-a înrăutăţit, presiunea pe sistem a crescut şi mai mult. În continuare va fi prezentată o analiză a sistemului medical românesc. Sistemul medical, aşa cum este structurat în prezent, este puternic centralizat, majoritatea deciziilor importante luându-se la nivelul Ministerului Sănătăţii. Alocarea resurselor se face în continuare într-un mod discreţionar fărăa avea la bază criterii acceptate la nivel naţional sau internaţional. În fapt, în absenţa acestor criterii de diferenţiere în baza cărora să se ia deciziile, este imposibilă realizarea unei fundamentări pentru luarea deciziilor.

Trebuie menţionat faptul că la nivel central nu există sisteme care să aibăca scop asigurarea calităţii, siguranţa pacientului şi managementul riscului şi, în ciuda faptului că siguranţa pacientului şi calitatea actului medical ar trebui săfie monitorizate constant, de regulă ele ocupă un loc secund.

O încercare de descentralizare a activităţii Ministerului Sănătăţii a fost crearea sistemului de asigurări de sănătate cu scopul de a clarifica rolul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (CNAS). Această încercare a eşuat însă, iar în final CNAS-ul a fost subordonat Ministerului Sănătăţii şi Ministerului Finanţelor Publice.

În ceea ce priveşte modul în care este organizat, trebuie să fie luată în considerare şi preponderenţa asistenţei spitaliceşti. În prezent România are unul dintre cele mai ridicate rate de internare din lume. Această situaţie este rezultatul organizării defectuoase din perioada comunistă, când era practic imposibil să obţii servicii de calitate în afara spitalului. Însă, date fiind costurile ridicate asociate cu internarea unui pacient, reorganizarea a fost practic imposibilă pentru că spitalele consumă mai bine de 50% din bugetul CNAS şi al Ministerului Sănătăţii, ceea ce nu lasă suficiente resurse la dispoziţia restului sistemului. Această problemă de finanţare nu permite dezvoltarea asistenţei extraspitaliceşti, ceea ce mai departe obligă pacientul să apeleze la un spital şi astfel se formează un ciclu vicios.

Finanţarea a fost întodeauna o problemă majoră pentru sistemul de sănătate. Aceasta a început cu perioada dinainte de 1990, când acest sector era considerat neproductiv şi prin urmare avea o prioritate scazută. Astfel, pentru mult timp, finanţarea a fost nu numai sub media europeană, dar şi sub media din fostele ţări comuniste. Ulterior, situaţia s-a mai îmbunatăţit, dar fără schimbări majore.

În prezent, finanţarea la nivelul Ministerului Sănătăţii este asigurată pe mai multe căi:

• Fondul National Unic de Asigurări de Sănătate (FNUAS);

• Buget local;

• Venituri proprii;

• Credite externe;

• Fonduri externe neramburasbile;

• Alte taxe.

O problemă aparte o reprezintă situaţia asigurărilor private. Acestea ar trebui să permită accesul la un nivel mai ridicat al serviciilor medicale şi în acelaşi timp săreducă din presiunea pusă pe sistemul public. Însă acest sector nu a putut să se dezvolte pentru că, deşi există referinţe la un asemenea sistem în legislaţia în vigoare, lipsesc normele propriu-zise care să permită punerea în aplicare.

Oamenii sunt cheia sistemului de sănătate din România şi, cu toate acestea, nu există o politică de resurse umane clar formulată, ceea ce creează probleme cu motivarea şi reţinerea personalului, ducând iîn final la dezechilibre grave.

O primă problemă este dată de nivelul de salarizare. La nivel internaţional practica este în favoarea ideii ca un salariu acceptabil pentru un medic să fie de circa trei ori mai mare decât salariul mediu la nivel de economie, însă în România un medic specialist obţine între 1,5 şi 2 salarii medii pe economie.