Deontologia funcției publice

1. Ce este functia publica?

În cadrul Legii nr. 188/1999 funcţia publică e definită drept: „ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală” (capitolul I. Art. 2 (1)).

În literatura juridică actuală putem să invocăm –ca un veritabil sistem de referinţă- concepţia potrivit căreia funcţia publică reprezintă: „situaţia juridică a persoanei fizice învestită legal cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice, ce constă în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă şi organul care l-a investit” Antonie Iorgovan

În literatura de specialitate (Antonie Iorgovan –Tratat de drept administrativ, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, vol.I, p. 613) este consacrat faptul că, la funcţionarul public responsabilitatea trebuie să primeze faţă de răspundere. Mai precis, el trebuie să-şi ducă la îndeplinire atribuţiile de serviciu din convingere, din datorie, cu reprezentarea că aceasta este menirea lui, raţiunea de a fi, şi nu din temerea că dacă nu face acest lucru, va fi tras la răspundere.

2. In ce consta impletirea dintre etic si juridic?

Etica – vine din grecescul “ethos”=character, mod habitual de viata, obicei. Aşadar, etica sau „filosofia practică” îşi pune problema justificării modurilor de comportare şi acţiune care determină practica vieţii umane, în domeniul individual şi social, în cazul nostru, în domeniul funcţiei publice. În antichitate ca şi în epoca noastră, cea mai importantă virtute (=echivalentul antic al Binelui, valoarea centrală a eticii ca disciplină) este considerată Dreptatea. Ea însemnă justeţe în materie de morală.

Etica se află în căutarea răspunsului la aceste întrebări, în căutarea răspunsului la întrebarea cum trebuie să acţioneze individul în raport cu sine însuşi, cu semenii săi şi cu lumea din jur.

Legiuitorul apelează pentru definirea conceptului de funcţie publică, atât la termenul de atribuţii, care este unul riguros juridic (el evocă însărcinările pe care un organ public are misiunea, potrivit legii, să le transpună în practică), cât şi la cel de responsabilităţi, care este un concept cu conotaţii filosofice şi juridice în egală măsură. Prin urmare, pe lângă „ansamblul atribuţiilor(...)”, funcţia publică reprezintă şi „ansamblul responsabilităţilor(...)”

În concluzie, în definiţia funcţiei publice, dimensiunea juridică este îmbinată cu semnificaţia sa etică (fapt ce ne-a determinat să structurăm cursul de faţă în două „momente” văzute în acţiunea lor concomitentă, şi anume, dimensiunea juridică a funcţiei publice –capitolul II-, respectiv dimensiunea etică a acesteia –capitolul III-).

3. Ce inseamna deontologie?

Sintagma „deontologie”provine din cuvintele greceşti deon, deontos care înseamnă ceea ce se cuvine şi logos care înseamnă ştiinţă, proporţie (rostire, justificare raţională, raţiune, definiţie, facultate raţională).

Prin urmare, potrivit sorgintei sale etimologice, deontologia se poate defini ca ştiinţă a ceea ce trebuie să facem, ca o căutare a acelui „mijloc” (mesotes=medie raţională) între „prea puţin” şi „prea mult” ce există în cadrul fiecărei activităţi desfăşurate de noi, în particular, desfăşurate de funcţionarul public.

Prin specificul obiectului său de cercetare, deontologia se află la interferenţa între drept şi morală. Ea poate fi definită ca reprezentând ansamblul normelor care conturează un anumit tip de comportament profesional sau privat.

Deontologia functiei publice: aristotel – ratiune dreapta.

4. Ce este puterea discretionara?

„(...) un ansamblu de reguli de conduită a funcţionarilor publici, pentru a funcţiona, în administraţia publică, în cadrul unui post al activităţii specifice, folosindu-şi cu responsabilitate, pregătirea, calităţile şi aptitudinile individuale, pentru aplicarea legilor în mod corect, în interesul cetăţeanului şi al progresului ţării.” Deontologia reprezintă astfel un ansamblu de reguli, de norme. Normele sunt „forme de disciplinare şi de orientare socială a individului”

–„substituirea domniei legii domniei oamenilor”, ceea ce presupune suveranitatea legii dincolo de interele individuale, sau cum precizam anterior, înfrânarea pornirilor biologice de către raţiune. Pentru a se realiza acest imperativ se impune ca funcţionarul public să aibă aptitudinea de a sluji legea, nu de a o îngenunchea.

Pe acest teren, apare problema puterii discreţionare a administraţiei publice, care poate naşte abuzuri, corupţie, încălcarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor. Pornind de la relaţia legalitate – oportunitate, doctrina franceză recunoaşte administraţiei un drept de apreciere, în cadrul căreia poate, în limitele legii, să exercite o anumită acţiune, iar prin oportunitate se evocă acţiunea administraţiei în cazuri excepţionale, acţiune care este necesară, deci oportună, dar ilegală.

Doctrina germană prin putere discreţionară are în vedere o anumită marjă de libertate de care dispune administraţia publică şi care îi îngăduie să aleagă, dintre mai multe variante, pe cea optimă.

Deontologia funcţiei publice –ca disciplină- stă sub semnul întrepătrunderilor fireşti care există între domeniul dreptului şi cel al eticii, al filosofiei practice ce se află în căutarea răspunsului la întrebarea cum trebuie să acţioneze individul în raport cu sine însuşi, cu semenii săi şi cu lumea din jur.