Asemănări și deosebiri între modelele de fundamentare ale deciziei administrative

1. Modelul managerial tradițional

Modelul managerial tradițional este un rezultat al încercărilor timpurii de a introduce profesionalismul în administrația publică. Ideea de profesionalism are la bază, pe de o parte, distincția între administrație și politică, introdusă de Woodrow Wilson în 1897, iar pe de altă parte, concepția lui Max Weber despre democrație și nevoia de raționalitate în cadrul proceselor de luare a deciziei.

Acest model încearcă să formeze administratorii în direcția luării deciziilor într-o manieră cât mai eficientă, economicoasă și eficace. O posibilă cale de îndeplinire a acestor obiective o reprezintă construirea unui proces decizional bazat pe specializare, ierarhizare, formalizare și competență. Managerul este ajutat să aleagă între soluții alternative aflate în competiție prin:

• reducerea numărului de alternative care trebuie luate în considerare;

• reducerea numărului de valori implicate în evaluarea alternativelor;

• transmiterea cunoștințelor necesare pentru luarea deciziei în mod rațional;

• furnizarea de suficiente date despre alternativele posibile, în vederea unei

alegeri corecte dintre acestea.

Specializarea este modalitatea principală de reducere a numărului de alternative

pe care un administrator le ia, are două moduri principale de manifestare: între instituțiile publice și în interiorul lor.

Specializarea pe jurisdicții între instituțiile publice acordă unei agenții autoritatea asupra unui domeniu relativ bine definit. Ei nu compară valoarea socială a activităților din programele pe care le administrează cu cele ale programelor administrate de alte agenții.

Specializarea în interiorul instituțiilor. Unii funcționari publici vor formula politici, programe și reglementări, în timp ce alții se vor preocupa de aplicarea lor în practică. Chiar dacă cele două aspecte sunt strâns legate, persoana care se ocupă de aplicarea programelor și reglementărilor poate să aleagă între diferite mijloace de

implementare, care nu se pot exprima cu privire la scopul reglementării sau asupra programului de politice publice.

De asemenea, specializarea limitează setul de valori pe care un funcționar public le ia în considerare atunci când alege între diferitele alternative care-i sunt prezentate. Funcționarii publici trebuie să fie preocupați de satisfacerea interesului general al societății, atât cât este posibil în cadrul limitat al autorității lor. Deciziile care sunt luate în anumite instituții sunt, în general, conforme cu sistemul de valori existent în cadrul organizației.

Un alt element care limitează marja de opțiuni disponibile factorilor de decizie îl reprezintă natura ierarhică a instituțiilor publice. Autoritatea funcționarilor publici este definită în mare măsură prin poziția lor în ierarhia instituției. Capacitatea de decizie crește pe măsură ce poziția pe scara ierarhică se îmbunătățește. Totuși, ierarhia limitează responsabilitatea oficialilor și îi forțează să definească valorile cu care lucrează. Aceasta nu înseamnă că managerii de la nivelele medii nu iau decizii dificile. Însă, pe masură ce se avansează pe scara ierarhică, crește confruntarea cu alegerea între valori și opțiuni concurente, conjunctură care creează o doză sporită de conflict.

Într-o anumită măsură, se poate aprecia că specializarea și ierarhia tind să acționeze în comun pentru limitarea autorității. Astfel, specializarea limitează autoritatea de jurisdicție (ca formulări de tipul “Nu sunt responsabil pentru ceea ce se întâmplă în biroul/serviciul A”). La rândul său ierarhia limitează autoritatea managerială (în formulări de tipul „Nu fec eu regulile”). În consecință, ierarhia permite, chiar obligă factorii de conducere să definească și să limiteze seturile de valori care încadrează activitatea subordonaților.