Administrația Publică din România

1. Scurt istoric al administraţiei româneşti

Cele mai vechi acte de organizare politică şi administrativă ale Ţării Româneşti datează din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Elemente de organizare politică se regăsesc în Aşezămintele lui Constantin Mavrocordat, din 1740 şi 1743, şi în "Pravilniceasca condică" tipărită în 1780 de către Alexandru Ipsilanti. Norme juridice importante se întâlnesc şi în Codul civil al lui Scarlat Calimah din 1817 şi Legiuirea Caragea din 1818. Aceste din urmă reglementări vizau, însă, mai ales raporturile de drept privat.

Regulamentele Organice au consacrat pentru prima oară principiul separaţiei puterilor şi a favorizat dezvoltarea noilor relaţii economice. De fapt, ele au înlocuit arbitrariul puterii domnitorilor şi au introdus norme şi instituţii moderne de organizare a statului. Regulamentele Organice integrează astfel proiectele anterioare de organizare a vieţii statale, iar sub acest nume modest, ele reprezintă, în opinia lui Nicolae Iorga, o adevărată Constituţie.

Constituţia de la 1866 lasă in seama legilor speciale organizarea şi funcţionarea organelor locale. Astfel, organele centrale ale statului erau reprezentate in teritoriu de prefecţi şi prin administratorul de plasă. Prefectul era numit de Ministerul de Interne şi avea calitatea de comisar al guvernului şi de reprezentant al intereselor generale ale statului. Interesele judeţene erau soluţionate de consiliul judeţean şi delegaţia judeţeană. Unitaţile administrative-teritoriale de bază, comunele urbane si rurale, erau conduse de primari ca reprezentanţi ai prefectului şi de consilieri locali. În scopul consolidării puterii statale au fost adoptate legi in anii 1874, 1894, 1906,1910 şi 1912 care au consolidate centralismul administrativ.

Incheierea primului război mondial a condus la o mai bună organizare a administraţiei publice. In Constituţia din 1923 este reglementată activitatea Guvernului şi este sporit numărul de ministere: Ministerul Comunicaţiilor, Ministerul Cultelor şi Artelor, Ministerul Muncii si Ocrotirii Sociale şi Ministerul Sănătăţii. Prin legea de organizare administrativă din 1929 numărul ministerelor se fixează la 10, în afara Preşedinţiei Consiliului de Miniştrii.

În 1925 a fost promulgată prima lege administrativă pentru toată România, lege care a oferit vaste competenţe prefecţilor şi primarilor consacrând centralizarea administrativă. Între 1929 si 1936 au fost adoptate un număr de 11 legi prin care se urmărea continuitatea conducerii centralizate a statului.

Prin legea din 27 aprilie 1936 şi Regulamentul din 1937 s-a stabilit o nouă organizare teritorială a ţării în judeţe şi comune. Administraţia comunală era compusă din: consiliul comunal-organ deliberativ compus din membrii aleşi şi membrii de drept, precum şi primarul, organ executiv al puterii centrale. Judeţul era condus de Consiliul Judeţean şi prefect, şeful administratiei judeţene, reprezentant al Guvernului, şef al poliţiei şi jandarmeriei şi care avea competenţe sporite.

Constituţia din 1938 instituie dictatura regala a lui Carol al II-lea, urmată în 1940 de dictatura mareşalului Ion Antonescu. Conform prevederilor acestei Constituţii, regele concentrează atât puterea legislativa, pe care o exercita prin Reprezentanţa Naţională, cât şi puterea executivă şi în mare măsură cea judecătorească. Judeţul nu mai are calitatea de personalitate juridică si devine o simpla circumscripţie de control. Se menţine instituţia prefectului, numit prin decret regal.

Dupa al doilea război mondial are loc desfinţarea treptată a structurilor statale anterioare. Autoritaţile de tip sovietic le iau locul in cadrul unei acţiuni declanşate de noul guvern prosovietic ales la 6 martie 1945. In 1949 sunt desfinţate prefecturile, preturile şi primăriile fiind inlocuite cu comitetele provizorii ce au funcţionat până în decembrie 1950, anul adoptarii decretului 259 pentru organizarea şi funcţionarea sfaturilor populare regionale, raionale, orăşeneşti şi comunale.