Acte de Comandament cu Caracter Militar

1.Aspecte prealabile

Tulburata de activitate, alterata uneori de pasiuni sau deformata uneori de unele convingeri intuitive, gândirea umana nu s-a dovedit capabila sa duca pâna la capat coerent si obiectiv anuminte rationamente. S-a impus asadar necesitatea interventiei succesive si riguroase de rationament. Cu siguranta, planeta noastra divizata de considerente geografice, economice, religioase, politice, etnice se confrunta cu idei antagoniste care genereaza conflicte sau aliante. În aceasta lume, nu numai o data, logica a devenit nula în fata irationamentului, iar adevarul a fost guvernat de pasiuni. Societati ostile, în care pacea cedeaza crizei si uneori razboiului, exacerbeaza tensiuni si complica existenta umana. Lumea a devenit un mecanism complex, iar pentru a-l întelege si stapâni trebuie sa facem apel la cercetare stiintifica.

Parte componenta a acestei lumi, decurgând din laturile sale antagoniste, actiunea militara este complexa prin natura sa. Generalul Beautere aprecia ca ea se exprima prin socul a doua vointe mereu imprevizibile, uneori irationale. Rezolvarea conflictului impune protectia fortelor si mijloacelor de lupta ce poate varia considerabil în functie de parametrii resurselor morale, nivelului tehnologic si virtuozitatea tehnica.

În contextul actual comandantul are nevoie de cât mai multe informatii pentru ca deciziile luate sa nu implice o serie de urmari nedorite. El trebuie sa aiba în vedere nu numai rezultatul dorit al actiunilor de lupta, dar si implicatiile juridice care decurg în urma acestora.

Procesul decizional la nivelul administratiei militare incumba responsabilitatea comandantilor de a asimilia o insemnata cantitate de informatii, de a procesa aceste informatii si de a lua decizii pe aceste considerente în situatii de pace sau de criza/razboi care sa vizeze activitatea strict militara a oamenilor din subordine. Acest proces se finalizeaza prin emiterea de acte de comandament cu careacter militar.

Complexitatea activitatilor militare si importanta savârsirii misiunii armatei, în general, a proiectat de-a lungul timpului o anumita pozitie a legiuitorului fata de notiunea de act de comandament cu caracter militar si mai ales fata de interventia puterii judecatoresti în procesul militar decizional.

Lucrarea de fata îsi propune sa analizeze aceste aspecte cu implicatii directe în dreptul pozitiv românesc.

Studiul de fata se bazeaza pe o vasta bibliografie, care mi-a oferit sprijinul stiintific necesar elaborarii lui. Multe lucrari sunt depasite din punct de vedere al relatiei cu evolutia si dinamica legislatiei actuale sau determinarilor de ordin milirar care au suportat transformari substantiale, fapt ce a necesitat documentarea din surse având uz restrâns si propriu Armatei României , fiind inevitabil la un moment dat aportul personal.

Lucrarea se axseaza pe câteva idei principale care capata contur în capitolele prezentate.

2. Evolutia legislativa a reglementarilor care privesc actele de comandament cu caracter militar

Noţiunea de „comandament cu caracter militar"

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 păstrează aceeaşi formulare prezentă atât în Legea nr. 29/1990 cât şi în Legea contenciosului administrativ din 1925, noţiunea de „act de comandament cu caracter militar" fiind folosită pentru prima dată, în dreptul românesc, în art. 107 alin. final al Constituţiei din 1923. Legiuitorul constituant din 1923 a fost preocupat, în mod deosebit, de primejdia ce s-ar crea, pentru conducerea tehnică a armatei, dacă s-ar da puterii judecătoreşti dreptul sa cenzureze asemenea acte. Războiul, care este în realitate o suspendare a regimului obişnuit şi normal de drept, îşi are regulile şi legile lui, care contrazic aproape întotdeauna orice concepţie de drept. Având ca ţintă ime¬diată necesitatea de a învinge cu orice preţ şi – din nenorocire – prin orice mijloc, ar fi existat o vădită incompatibilitate între starea de război, de o parte, şi putinţa de a face ca unele din măsurile luate sa fie cenzurate de justiţie, de altă parte.

Cu privire la semnificaţia expresiei „acte ce comandament cu caracter militar”, prof. C.C. Dissescu se exprima astfel: Aceste cuvinte sumare, laconice, trebuie lămurite, căci ele pot fi de diferite naturi. Coman¬damentul este o totalitate de trupe sau o circumscripţie teritoriala, câteodată unite, puse sub autoritatea unui şef determinat. Acest şef este comandantul, iar actele lui sunt acte de co¬mandament. Puterile unui comandant, mai cu seamă în timp de război, sunt nemărginite, ele pot întrece pe ale capului statului, după cuvântul împăratului Napoleon I. El trebuie sa se îngrijească de starea trupelor, să vadă de toate trebuinţele războiului, poate dispune de proprietăţile particularilor, să pună contribuţii, să facă rechiziţii, să dirige operaţiile războiului, să comande. Cu alte cuvinte, comandantul este un dictator cu puteri limitate de răspunderea lui către ţară, capul statului şi ministrul de război. Altfel ar fi stăpânul absolut al armatei şi al ţării. Puterile comandantului sunt civile, politice, militare. Toate sunt în afara contenciosului administrativ? Cred că numai cele militare (...).

S-a conturat, aşadar, ideea de bază după care, pentru a fi în prezenţa unui act din această categorie, trebuie să fie vorba de un act ce provine de la o autoritate militară (şeful statului, ministrul de război, comandamentele militare, de corpuri de armată, de grupe de armata, de divizii etc.). Asemenea acte nu pot fi emise de autorităţile civile, precum şi cele militare care, din cauza naturii sau a menirii lor, nu sunt comandamente. De aici, problema definirii conceptului de comandament.

În literatura juridică din perioada interbelică, de regulă, s-a făcut distincţia între actele de comandament cu caracter militar, actele de guvernământ cu caracter militar (cele specifice stării de asediu, rechiziţiile etc.) şi actele de administraţie militară. Se cuvine a sublinia ca ideea de comandament, fundamentată pe ideea de organizare, de coordonare şi de comandă a trupei, şi nu pe ideea de manifestare de voinţă a unui organ cu caracter militar, rezultă şi din modul în care este redactată Legea contenciosului administrativ din 1925. Astfel, în art. 2 alin. (1) din Lege, în spiritul art. 107 alin. final din Constituţia din 1923, se menţiona principiul după care puterea judecătorească nu are căderea de a judeca actele de guvernământ şi actele de comandament cu caracter militar, iar în art. 3 alin. (2) se făcea vorbire despre actele autorităţii militare care pot fi atacate în anumite condiţii. De unde rezultă, fără putinţă de tăgadă, ca nu orice act al autorităţii militare era act de comandament cu caracter militar. Cea mai bună dovadă este faptul ca în mod constant autorii de drept administrativ au tratat actele de comandament cu caracter militar ca un fine de neprimire absolut, iar actele au¬torităţii militare ca un fine de neprimire relativ. Despre actele autorităţii militare, denumite de unii autori şi acte care intervin în interiorul ierarhiei militare, se susţinea ca, în mod logic, ar trebui supuse controlului instanţelor de contencios administrativ.