Votul Uninominal

INTRODUCERE

Ca fundament al familiei, căsătoria a format obiect de numeroase definiţii. Astfel în concepţia populară “cununiile sunt rupte din rai”. Gothe, consideră căsătoria a fi “începutul şi culmea oricărei culturi, Proudhon o consideră drept “sacralitatea justiţiei, misterul armoniei universale” .

Dicţionarul de Dreptul Familiei o defineşte ca fiind “uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, realizată în condiţiile prevăzute de lege în scopul întemeierii unei familii”,

Căsătoria legitimă presupune o uniune conjugală între două persoane de sex diferit, instituită cu respectarea formelor prevăzute de lege sau de cutumă şi care conferă persoanelor în cauză drepturi şi obligaţii specifice. Astăzi, mai mult decât în trecut, căsătoria este o uniune liber consimţită, încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale. Primul element îl constituie actul juridic, adică acordul de voinţă al celor care vor să se căsătorească. După acest acord, căsătoria este guvernată de reglementările legii (canonice sau civile). Condiţiile pe care cetăţenii trebuie să le îndeplinească pentru a se putea căsători se reduc în esenţă la două: persoana să nu fie deja căsătorită, adică să aibă starea civilă necăsătorit, văduv sau divorţat; să atingă vârsta minimă legală la căsătorie. De cele mai multe ori, încheierea căsătoriei se realizează potrivit legilor sau cutumei din ţara respectivă. În trecut avea efect legal căsătoria religioasă, ulterior doar căsătoria civilă. Astăzi, cununia religioasă reprezintă pentru mulţi tineri doar o problemă de respectare a tradiţiei, a obiceiurilor care însoţesc acest moment solemn din viaţa omului. “În Roma antică, căsătoria constituia una din îndatoririle fiecărui cetăţean. Într-o perioadă de criză a nupţialităţii, împăratul roman Augustus a elaborat legi speciale pentru a-i determina pe cetăţeni să se căsătorească. Pentru a proteja familia, împăratul a dat legi împotriva desfrâului şi divorţurilor. Legislaţia lui Augustus avea scopul de a promova căsătoriile legale şi naşterile în cadrul căsătoriei. Penalităţile impuse iniţial celor fără copii au fost treptat înlocuite cu un sistem stimulator pentru magistraţii care aveau copii în cadrul căsătoriilor legale, astfel încât un bărbat putea solicita o demnitate publică cu un an mai devreme în funcţie de fiecare copil legitim.18. În Antichitate mai ales, a fost destul de răspândită căsătoria poligamă (un soţ avea mai multe neveste), mai ales în rândul monarhilor (regilor, împăraţilor) sau în cadrul aristocraţiei. Creştinismul a impus familia monogomă, accentuând valoarea dragostei încadrul căsătoriei şi asigurând un statut mai bun femeii.”

În prezent, poligamia mai este practicată în lumea musulmană şi în cadrul comunităţilor de mormoni din SUA. În fiecare societate, formarea cuplurilor umane urmează anumite reguli.

Endogamia este regula alianţei care obligă o persoană să-şi caute partener de viaţă în interiorul grupului căruia îi aparţine (clan, grup teritorial, categorie socială etc.).

În lumea contemporană, sunt tot mai numeroase căsătoriile mixte (între parteneri aparţinând unor etnii sau religii diferite). Deoarece, în Epoca Medievală sau chiar modernă, părinţii îi alegeau soţul fără ca fata să fie măcar întrebată, consultată multe fete au fost căsătorite împotriva voinţei lor. În Evul Mediu, răpirea fecioarelor pentru a întemeia o familie era un mod de a forţa consimţământul părinţilor fetei şi pentru a opri o „căsătorie nedorită” de viitoarea mireasă. În Evul Mediu, Biserica Creştină a impus anumite reguli privind instituţia matrimonială. Erau interzise căsătoriile considerate incestuoase, adică încheiate între rude până la gradul al şaptelea (până atunci căsătoriile între veri erau relativ frecvente datorită dorinţei părţilor de a menţine averea, proprietăţile în cadrul familiei respective). Astăzi se ştie,că, din punct de vedere genetic şi medical, căsătoriile incestuoase dau naştere unor urmaşi cu diverse handicapuri fizice sau psihice .

Pe lângă căsătorie, se întâlneşte adesea şi concubinajul, definit ca o uniune consensuală între două persoane de sex diferit, fără respectarea dispoziţiilor legale, consacrată în unele cazuri de obiceiuri (în Orient) sau de tradiţia comunităţii respective. Coabitarea a devenit, în multe state occidentale astăzi, o alternativă a mariajului în formă clasică. Astfel, în Franţa de pildă, în 1990, 12,4% din cupluri nu sunt căsătorite legal, trăind în concubinaj. Sunt şi dezavantaje: în caz de deces, concubinul supravieţuitor nu are drept la pensia de urmaş acordată soţului supravieţuitor. Relativ recent, în lumea occidentală (în ultimele 3-4 decenii) a fost adoptat modelul căsătoriei de probă. Căsătoria de probă este în esenţă un concubinaj, o convieţuire a celor doi timp de câţiva ani pentru a se cunoaşte mai bine, pentru a vedea dacă se potrivesc, dacă sunt compatibili. Uneori, aceste căsătorii de probă, după 4-7 ani devin căsătorii legitime dar de cele mai multe ori aceste cupluri se destramă după câteva luni sau cel mult un an, la apariţia primelor greutăţi sau probleme. În ultimii ani, în Europa Occidentală, se încearcă impunerea unei noi formule a căsătoriei: uniunea liber consimţită între două persoane de acelaşi sex (homosexualii şi lesbienele).

Vârsta minimă (legală la căsătorie) este vârsta minimă stabilită prin dispoziţiile legale la care o persoană poate încheia o căsătorie valabilă, sinonimă cu vârsta nubilă. Este de obicei diferită pentru cele două sexe şi variază sensibil de la o ţară la alta, în funcţie delegislaţia familiei. Codul familiei din România stabileşte ca vârstă minimă pentru căsătorie18 ani pentru bărbaţi şi 16 ani pentru femei (doar prin dispensă 15 ani împliniţi pentru femei). În cadrul familiilor de romi s-a păstrat obiceiul încheierii căsătoriilor la vârste relativ fragede. În general, vârsta minimă la căsătorie în ţările sărace ale lumii este mai mică cu 5-7ani decât în ţările dezvoltate, bogate, unde tinerii sunt preocupaţi mai întâi să-şi creeze o anumită bunăstare materială şi abia ulterior intenţionează să se căsătorească, pe la 28-35 de ani . Fenomenul acesta începe să fie tot mai frecvent şi în România în ultimii ani. Nupţialitatea precoce rămâne unul din indicii demografici ai ţărilor sărace. Pe de altă parte, un alt fenomen care se manifestă în societatea contemporană legat de nupţialitate este reprezentat de căsătoriile între persoane cu diferenţe mari de vârstă. Astfel, spre exemplu, nu puţine sunt cazurile în care femei tinere se căsătoresc cu bărbaţi în vârstă sau chiar bătrâni, mariajele fiind determinate de interesul material şi financiar al unuia dintre parteneri, care speră că, în acest fel, va beneficia de un standard ridicat de viaţă şi va realiza o ascensiune profesională şi socială. Sentimentele, dragostea tinde să aibă un rol mai scăzut în contractarea căsătoriilor ca interesul material sau financiar sau dorinţa de promovare socială, care de multe ori primează în cadrul unei relaţii. După modelul american, căsătoria tinde să devină tot mai mult un „ bussiness”(o„afacere”); cuplurile se fac şi desfac în funcţie de anumite „strategii matrimoniale”, care urmăresc succesul în plan profesional, social şi nu în ultimul rând, financiar. În SUA de pildă s-a ajuns după 2000, ca durata medie a unui mariaj să fie doar de 10-12 ani, fapt îngrijorător din perspectiva demografilor şi sociologilor, precum şi a teologilor. Asistăm astăzi la o criză serioasă a familiei monogame, de sorginte creştină. Mulţi teologi, demografi şi sociologi sereferă la familie ca la o instituţie aflată într-un proces rapid de disoluţie(„familia încotro?”).