Structura lucrării științifice

1. „DISERTAȚIA” – LUCRARE ȘTIINȚIFICĂ

„Disertaţia - expunere in care se tratea¬ză

o problemă in mod ştiinţific şi amănunţit”

(Dicţionarul explicativ al limbii române )

Jacqueline Russ ne ajută să folosim anumite criterii pentru a dis¬tinge disertaţia de pseudodisertaţie. Deşi autoarea se referă doar la di¬sertaţia filosofică, criteriile recomandate sunt valabile pentru orice fel de disertaţie, dat fiind faptul că, după cum am mai menţionat, filosofia nu este doar un domeniu, ci şi un nivel al interpretării faptelor, nivel la care se poate ridica orice cercetare ştiinţifică. Cît priveşte specificul, care poate apărea în cercetarea ştiinţifică teoretică, îl vom menţiona pe parcurs.

Autoarea menţionată expune argumentele, pornind de la precizarea a ceea ce nu este disertaţia filosofică, şi anume că ea nu este un exer¬ciţiu de erudiţie . Deşi include erudiţia, disertaţia filosofică nu se re¬duce la etalarea acesteia. Nu sunt, însă, rare cazurile cînd studentul sau doctorandul include în lucrare o sumedenie de citate şi informaţii din cele mai diverse surse, fără a asigura materialului alura unui studiu filosofic.

În cercetarea filosofică, ca şi în cea ştiinţifică, erudiţia este nece¬sară, dar nu şi suficientă. Ea este necesară pentru înfăptuirea actului re¬flecţiei prin interogaţie asupra temeiurilor ce au provocat starea proble¬matică. Iar rezolvarea acestei stări problematice se realizează prin efortul gîndirii proprii, cu ajutorul cunoştinţelor şi nu prin fuga de rezolvare în „spatele” informaţiilor deja existente. Să fi fost posibilă reducerea pro¬blemei la soluţiile extrase din lecturile anterioare, atunci nici n-ar fi apă¬rut situaţia problematică. O dată apărută, prin însăşi această apariţie ea denotă că are nevoie de noi eforturi cognitive pentru a fi rezolvată. Contează nu „depozitarea” la grămadă a tuturor cunoştinţelor acumulate, ci folosirea lor după anumite strategii, principii şi metode, pentru a găsi răs¬puns la întrebările în care este segmentată problema disertaţiei.

Disertaţia nu se reduce numai la întocmirea unui text, în care s-ar relata despre o temă oarecare, adică nu este „un exerciţiu literar”. În disertaţie se lucrează cu concepte, noţiuni, principii, ipoteze, teorii; se apelează la raţionamente în care sunt folosite diverse metode şi nu se ope¬rează doar cu date din sfera concretului, ori din cea a imaginarului. Acestea, chiar dacă intervin într-o disertaţie, au o valoare secundară.

Disertaţia filosofică „se mişcă, deşi exemplele şi ilustrările con¬crete sunt autorizate şi chiar sunt de dorit, în cîmpul pur al abstrac¬ţiei” . Abaterile lirice şi metaforele îndrăzneţe fac parte, preponderent, din operele artistice şi nu din cele cu caracter teoretico-ştiinţific.

Disertaţia nu este „nici eseu” , insistă pe bună dreptate Jacqueline Russ, în condiţiile în care o bună parte din tinerii cercetători con¬fundă calitatea textului dintr-o disertaţie cu cea a unui eseu. Să vedem de unde vine această tendinţă şi pe ce cale capătă ea răspîndire ?

În definiţiile date de dicţionarele explicative, la care vom recurge mai jos, vom observa o evidentă asemănare între eseu şi disertaţie. Eseul este definit ca „studiu de proporţii reduse, în care autorul tratează, în chip original, probleme literare, filosofice etc.” , iar prin acest „etc.”credem că autorul definiţiei poate avea în vedere şi problemele ştiinţifice.

Un astfel de detaliu întîlnim la Dumitru Macrea, în opinia căruia eseul reprezintă un „studiu de proporţii restrînse asupra unor teme filosofice sau ştiinţifice, compus cu mijloace literare, fără intenţia de a epuiza problema” .

Într-o formă mai concisă determină semnificaţia termenului eseu Lazăr Şeineanu: „studiu liber, de proporţii reduse, asupra unei pro¬bleme” . Din cele menţionate ar putea fi trasă o concluzie pripită cum că eseul şi disertaţia se deosebesc doar după volum.

Această idee, în fond, este sprijinită inclusiv de Mihaela Miroiu, Adrian-Paul Iliescu şi Adrian Miroiu, în manualul de Filosofie pentru clasa a XII-a din licee şi a XIII-a din şcolile normale , în recomandările subsumate genericului Cum să scriem un eseu filosofic ?

Dacă urmăm sfaturile stimaţilor profesori, vom întocmi nu doar un eseu de bună calitate, ci chiar textul unei disertaţii de licenţă, de masterat, sau de doctorat, ceea ce nu este rău în sine. Problema apare nu atunci cînd eseul este adus la nivelul disertaţiei, ci atunci cînd calitatea textului disertaţiei este coborîtă la nivelul unui oarecare eseu (aici ne referim la calitatea, nu la întinderea textului). Dar nu vrem să fim înţeleşi că în¬vinuim pe autorii menţionaţi; am vrut să semnalăm că tendinţa de identi¬ficare a acestor două tipuri de compoziţie științifico-filosofică trebuie că¬utată în învăţămîntul preuniversitar. Acolo este firesc să se lucreze asu¬pra compoziţiei eseurilor: ştiinţifice, literare, filosofice.

Este ceea ce ne confirmă consultarea literaturii metodice, orientate spre procesul formării deprinderilor de a compune la elevi.