Stadiul Actual al Demografiei ca Știință

1. OBIECTUL DE STUDIU SI ISTORICUL DEMOGRAFIEI.

Cuvântul ,,demografie” vine din limba greacă şi este format din cuvântul ,,demos” care înseamnă popor şi ,,graphe” care înseamnă descriere. Demografia, deci, este ştiinţa care are ca obiect populaţiile umane pe care le studiază sub aspectul numărului şi al repartizării geografice, structurii după diferite caracteristici demografice şi socio-economice, evoluţiei lor, precum şi al factorilor ce determină schimbările numărului şi structurii pentru a pune în lumină regularităţile după care se produc fenomenele demografice. In acest scop demografia foloseşte cu precădere metode cantitative-statistice, matematice, modele. Sub raport istoric demografia a apărut odată cu statistica, desprinzându-se treptat de sub ,,tutela” ei, pentru a deveni o ştiinţă autonomă. Datorită aspectului dual-biologic şi social- al fenomenelor sale demografia a cunoscut un proces de ,,biologizare” şi, actual, mai recent, de ,,socializare”. In consecinţă, se pot distinge două abordări ale demografiei: -în sens îngust, corespunzând specificităţii obiectului ei, demografia studiază cu metode statistice-matematice populaţiile umane, concentrându-şi atenţia asupra fertilităţii, mortalităţii, nupţialităţii şi migraţiei; -iar în sens larg, corespunzând caracterului interdisciplinar al obiectului ei, studiază în plus mobilitatea socială, structura social-economică a populaţiei şi factorii social-economici care influenţează fenomenele demografice precum şi raportul reciproc dintre populaţie şi economie.

Termenul de demografie a fost folosit pentru prima dată în lucrarea ,,Elemente de statistică umană sau demografie comparată” (Paris, 1855) de către demograful şi statisticianul francez Achille Guillard, în concepţia căruia demografia descrie masele cu ajutorul numerelor şi după sfera pe care ele o ocupă. Termenul de demografie a fost propus de către demograful francez Emile Levasseur în 1878, la cel de-al doilea congres internaţional de igienă şi demografie, pentru a înlocui denumirile de ,,statistică”, ,,fizică socială”, ,,teoria populaţiei”.

Potrivit aprecierii demografului francez Daniel Villey, ,,statistica şi demografia sunt nedespărţite, ele s-au născut în aceeaşi zi: ziua primului recensământ”. După recensăminte a apărut cea de-a doua sursă informaţională, statistica stării civile, care a jucat un rol important în apariţia demografiei. Sub formă de registre parohiale, această evidenţă, introdusă în secolul al XVI-lea, consemna naşterile, decesele şi căsătoriile. In Anglia aceste înregistrări au cunoscut o mare dezvoltare, în special datorită epidemiilor de ciumă. Din 1629 au fost incluse câteva elemente noi, cu precizarea bolii şi cauza decesului. Prelucrând materialul din asemenea liste, John Graunt a elaborat celebra sa lucrare, ,,Observaţiile naturale (biologice) şi politice (sociale) pe certificatele de mortalitate mai ales cu referire la guvernare, religie, tradiţii etc.”. Această lucrare marchează constituirea demografiei ca ştiinţă datorită analizei ştiinţifice de mare ingeniozitate pe care o întreprinde autorul şi care-i permite să stabilească regularităţi şi legităţi în producerea unor fenomene demografice cum este mortalitatea, să folosească metode de estimare a populaţiei, să facă predicţii pe baza unui material statistic relativ redus, să intuiască caracterul dual al fenomenelor demografice, biologic şi social. Acolo unde informaţia era insuficientă sau lipsea cu totul, Graunt a făcut apel la eşantioane care i-au servit drept bază pentru diferite estimări. El a elaborat primele ,,tabele de viaţă” (,,tabele de mortalitate”) şi a făcut unele din cele mai timpurii evaluări ale mărimii şi tendinţelor populaţiei Londrei.

Secolul al XVIII-lea se caracterizează prin dezvoltarea demografiei şi statisticii, printr-o tendinţă de autonomizare a ambelor discipline, prin dezvoltarea teoriei probabilităţilor de care beneficiază şi statistica şi demografia. Este perioada dezvoltării tabelelor de mortalitate, a diferitelor teorii despre populaţie, a formulării ,,legilor de mortalitate”, a abordării problemelor raportului dintre populaţie şi economie. In secolul al XVIII-lea apar şi teorii despre populaţie care culminează cu cea a lui Thomas Malthus. In lucrarea sa principală, ,,Eseu asupra principiilor populaţiei”, încearcă să stabilească o ,,lege a populaţiei”. Malthus a formulat cel dintâi corelaţia demo-economică sub forma faimosului raport dintre creşterea în progresie geometrică a populaţiei şi creşterea în progresie aritmetică a mijloacelor de subzistenţă, elaborând totodată, în cadrul doctrinei sale, un ansamblu de măsuri de politică demografică desemnate astăzi generic cu numele de ,,malthusiene” sau ,,antipopulaţioniste”. Meritul lui Malthus constă în faptul că a pus faţă în faţă variabila demografică cu cea economică, problemă care a rămas un bun câştigat deopotrivă pentru economia politică cât şi pentru demografie, constituind în prezent o preocupare de cea mai mare actualitate sub forma raportului dintre ,,creşterea economică” şi ,,creşterea populaţiei”.

In secolul al XIX-lea se conturează diferite şcoli naţionale de demografie; apar noi discipline înrudite cum ar fi sociologia şi biologia, se dezvoltă genetica. Amintim pentru această perioadă pe germanul Gustav Zeuner, pentru tabelele de mortalitate şi pentru reprezentările grafice ale variabilelor demografice, Richard Backh, pentru contribuţia adusă la perfecţionarea tabelelor de mortalitate, dar mai ales pentru faptul că este primul care, în 1884, a formulat indicele net al reproducţiei, indice dezvoltat peste câteva decenii de demograful Robert Kuczynski (,,indicele Backh-Kuczynski”). El a elaborat studii privind fertilitatea populaţiei feminine, divorţialitatea. Economistul, demograful şi statisticianul Wilhelm Lexis a introdus celebra ,,reţea demografică” care-i poartă numele, instrument de descriere şi analiză demografică, a perfecţionat metodele de întocmire a tabelelor de mortalitate. In Anglia, în secolul al XIX-lea sunt de semnalat câteva contribuţii în demografie şi, mai ales, constituirea şcolii de statistică matematică care a jucat un rol deosebit în progresul aplicaţiilor practice ale probabilităţilor şi statisticii matematice. Tradiţia demografiei în Franţa este continuată în secolul al XIX-lea de nume prestigioase, ca cele a lui Laplace, a cărui lucrare ,,Teoria analitică a probabilităţilor” cuprinde şi studii demografice, sau a lui Play, sociolog având însă şi studii demografice. In Italia trebuie reţinute numele lui Luigi Bodio, statistician şi demograf, mai ales pentru lucrarea sa ,, Mişcarea populaţiei în Italia şi în alte state ale Europei”-1876, şi Rodolfo Benini şi L. Perozzo, autori ai unor stereograme demografice, un fel de reprezentări grafice, asemănătoare cu graficul lui Lexis. Un progres remarcabil a înregistrat demografia în S.U.A. Se poate afirma că, în prezent, cele mai reprezentative şcoli demografice pe plan internaţional sunt cea franceză şi cea americană. Caracteristic este faptul că în demografia americană s-au conturat două tendinţe: una de orientare biologistă iar cealaltă, sociologică şi economică, predominantă datorită marilor progrese pe care le-au făcut sociologia şi, mai ales, cercetările sociologice concrete.

Progresele sunt notabile în toate ramurile demografiei şi în toate etapele cercetării, începând cu sistemul informaţional, continuând cu analiza demografică şi terminând cu teoriile despre populaţie. Au fost perfecţionate metodele de culegere a datelor despre populaţie: recensămintele au cunoscut un proces energic de modernizare; anchetele demografice s-au îmbogăţit cu noi variante elaborate de tehnica şi teoria sondajului; s-au extins preocupările de introducere a registrelor permanente ale populaţiei sub formă de ,,bănci de date”, pe bază electronică. Interpretarea sistemică şi cibernetică a populaţiei devine tot mai mult un principiu fundamental în abordarea problemelor demografice.