Șomajul

Definirea şomajului a fost o problemă larg dezbătută în literatura de specialitate; astfel, în Dicţionarul de Politici Sociale, şomajul defineşte situaţia unei pieţe a muncii excedentare, în care oferta depăşeşte cererea de forţă de muncă. Aceasta înseamnă că o parte a populaţiei nu găseşte un loc de muncă, deşi ar vrea să lucreze. ( Pop, M, L. (coord.), 2002, p. 787)

Astfel, Dictionarul stiintei Economice din anul 1968, elaborat sub conducerea prof.Alain Cotta, caracterizeaza somajul drept "situatia individului privat de munca" însa mentioneaza ca este necesar sa se faca distinctie între somajul voluntar si cel involuntar, subliniind ca "numai somajul involuntar trebuie luat în considerare în judecarea situatiei economice a tarii".

Potrivit definitiei date somajului de Organizatia Internationala a Muncii, este somer oricine are mai mult de 15 ani si îndeplineste în mod cumulativ urmatoarele conditii: este apt de munca, nu are loc de munca, este disponibil pentru o munca salariata si cauta un loc de munca.

Şomajul poate fi caracterizat prin analizarea mai multor dimensiuni ale sale: nivelul şomajului, care se determină în funcţie de doi indicatori, şi anume: masa şomajului (numărul şomerilor) şi rata şomajului , intensitatea acestuia în funcţie de care se pot distinge trei categorii de şomaj: şomajul total, şomajul parţial, şomajul deghizat, durata şomajului sau perioada de şomaj şi structura acestuia .

Şomajul este considerat un factor negativ pentru că impune costuri societăţii. Costul naţional al şomajului poate fi clasificat în trei categorii: costul social; costul financiar; costul economic. (Hardwick, P., Langmead, J., Khan, B., 2002, p.600).

Întâlnim în literatura de specialitate o serie de forme ale şomajului: voluntar, involuntar, structural, conjunctural, sezonier, cronic, tehnologic, de căutare, de conversie, de inadecvare, tehnic, etc.

În ceea ce priveşte factorii cauzatori ai şomajului există o serie de teorii.

Una din aceste teorii, si anume teoria clasică, susţine ideea că şomajul există numai pentru persoanele care vor să se angajeze, dar cu un salariu superior celui stabilit pe piaţa muncii. Ca urmare, şomajul are drept cauză rigiditatea salariului real la scădere, nivelul prea ridicat al acestuia, pretins de lucrători şi presiunile sindicale asupra modului de determinare a salariului, care împiedică întreprinzătorii să ridice cererea de forţă de muncă, la nivelul care ar absorbi întreaga ofertă existentă la un moment dat.

Karl Marx a acordat şomajului o atenţie deosebită şi a ajuns la concluzii absolut originale în privinţa cauzelor sale. Pentru K. Marx, şomajul e un şomaj voluntar, dar nu un rezultat al voinţei sau dorinţei şomerilor, a muncitorilor, care ar prefera ajutorul de şomaj, oricât de mic ar fi, în locul unui salariu mulţumitor, ci rezultă din voinţa patronilor, a proprietarilor capitalişti, care preferă să dispună în permanenţă de un anumit număr de şomeri, prin intermediul cărora să facă presiuni asupra celorlalţi muncitori, pentru ca aceştia să accepte salarii cât mai mici posibile. K.Marx numeşte această pătură a şomerilor „armata industrială de rezervă a capitaliştilor”. Ei stau la porţile întreprinderilor sau fac coadă, zilnic la agenţiile de încadrare, aşteptând să găsească un loc, oricât de prost plătit ar fi acesta.

K.Marx vorbeşte şi de şomajul conjunctural, datorat crizelor economice de supraproducţie, crize pe care societatea capitalistă nu va fi capabilă să le rezolve.

Un alt economist care acordă atenţie cauzelor şomajului este John Maynard Keynes. În opinia acestuia şomajul este cauzat de un fenomen psihologic: înclinaţia oamenilor spre economii/tendinţei consumului de a rămâne în urma producţiei datorită acestei înclinaţii sau, într-o formulă oarecum plastică, obişnuinţei oamenilor de a strânge bani albi pentru zile negre.(Olah, Gh., Florea, A., 2003, p.74)