Sociologia Literaturii

Despre sociologia literaturii

O cercetare de sociologie literara cuprinde nu atit o critica sau o exegeza a continutului operei, vazuta cumva in abstracto, ci raspunde la intrebari de felul ‘‘cum este posibil ca un anumit autor sau grup de autori sa scrie/sa produca o opera intr-un anumit moment?” ; “cum conteaza aspectele de viata literara (culturala, artistica), mediul de formare si cel in care este prezent un autor (numit 'actor' al unui cimp cultural)?”

Sociologia literaturii studiaza raporturile dintre literatura si societate conform unei tripartitii stabilite de Robert Escarpit: scriitor – carte – cititor . Altfel spus, sociologia literaturii studiaza pe autor in toate ipostazele lui, studiaza opera in functia ei sociala si cititorul ca tinta a actiunii autorului.

Comunicarea dintre autor si cititor se face prin intermediul operei literare, cu ajutorul lecturii; lectura este comunicare de la autor la cititor, ea reprezentând, simultan şi succesiv, toate elementele comunicării deoarece lectura este comunicatul, comunicantul, comunicarea, şi ea dă naştere unui informat: cititorul, care, la rândul său, este cel care creează lectura.

Pusă în termeni comunicaţionali, relaţia autor-carte-cititor, poate fi văzută ca transmiterea unui mesaj de la emiţător (autorul), la un receptor (cititorul), prin intermediul unui canal (text tipărit). Această afirmaţie se pretează foarte bine la ideea că actul comunicării e definit în structura lui de paradigma lui Lasswell:

1.cine spune;

2. ce spune;

3. prin ce canal;

4. cui;

5. cu ce efect.

În acest context, lectura este conţinutul, ceea ce se comunică, gândirea autorului transmisă cititorului. Acest conţinut există independent de cititor. Nu putem vorbi despre lectură decât atunci când, şi pentru autor şi pentru cititor, există un cod comun, coduri comune (semnele, limba, limbajul, cultura). Tocmai datorită acestor coduri comune există înţelegerea şi participarea la unul şi acelaşi conţinut de gândire. Conform modelului comunicaţional, opera circulă pe traseul autor-critic-public. Oricum, orice scriitor, în momentul în care scrie, are prezent în conştiinţă un public căruia, potenţial, i se va adresa, îi va transmite un mesaj. Referindu-se la problema comunicării literare, J.P. Sartre afirma, pe bună dreptate, că apariţia scrisului o implică şi pe cea a lecturii. Aceasta reprezintă efortul conjugat al autorului şi cititorului care va da naştere acelui obiect concret şi imaginar care este creaţia spiritului. Lectura este cea care învolburează, îmbogăţeşte, recreează opera literară: „semnificaţia pe care o dă autorul textului este doar una din semnificaţiile experimentale ale operei în ansamblul ei, operă care cuprinde şi elemente de semnificaţie postulate în mod inconştient („implicate”).

Opera literară, ca realitate activă, receptată estetic reprezintă o contopire a intenţiei autorului cu receptarea cititorului;” în consecinţă, o interpretare axată pe autor este din capul locului exclusă”.