Socializarea

Concept central care, in cel mai larg sens, se refera la toate acele procese si interactiuni complexe si multi-aspectuale care transforma fiinta umana intr-un membru participant activ al societatii. Pe scurt , termenul se refera atit la modurile in care devenim, cit si la cele in care suntem facuti sociali; White (1977), de exemplu, sugereaza ca aceasta ar descrie "procesul lung si complicat al invatarii traiului in societate". Desi multi teoreticieni sunt de acord cu aceasta definitie generala, studiul socializarii este cel mai bine descris ca fiind locul comun al unui numar de probleme si teme care sunt, ele insele, produsul ciocnirilor dintre conceptiile diferite referitoare la structura societatilor, natura relatiilor sociale si culturale si problema individului- subiect. Prima chestiune pe care ar trebui s-o luam in considerare este in ce sunt socializati indivizii sau grupurile. Exista mai multe moduri de abordare. Mai intii, in ce intram noi sau oamenii in general, la nastere - in ce culturi, seturi de valori, reguli, ideologii si conditii sociale suntem socializati (proces numit adesea transmitere culturala )? In al doilea rind, ca rezultat a ce sau ca reactie la ce, devenim noi ceea ce devenim? Aceasta problema se asociaza cu dezbaterile referitoare la originile si dezvoltarea subiectivitatii noastre, a simtului sinelui si a identitatii individuale. Astfel de probleme servesc la formularea unui set de teme privind "circumstantele" socializarii - cum se realizeaza acest proces si cu ajutorul caror agenti? Este posibil ca procesul sa fie privit mai degraba ca fiind ghidat de o logica sociala mecanica si relativ predefinita, care toceste zimtii individului, angrenindu-I in "marea masinarie" a societatii, sau ar trebui sa fim mai preocupati de examinarea dezvoltarii negociate a constiintei de sine si a identitatii, prin intermediul interactiunilor continue si prin dobindirea limbajului?

Parea generala si intuitiva, luata ca atare, referitoare la socializare este ca aceasta priveste, in mod esential, copilul si copilaria, ca reprezinta o forma timpurie de "antrenament total" sau de "modelare" prin care trec toti copiii. Aceasta viziune a stat la baza abordarilor sociologice si psihologice traditionale, in mai multe moduri. Este important sa notam procesul determinist, mecanic, unidirectional, pe care il presupune adesea. Copiii, prin definitie imaturi si dezordonati, care implica, dupa cum observa si Campbell (1975), "amenintari imense si incalculabile pentru ordinea sociala", sunt transformati in adulti, maturi, competenti si ordonati din punct de vedere social, cu ajutorul unui sistem programat de instruire, de recompense si pedepse. Copiii sunt ca niste "vase goale" ce asteapta sa fie umplute de catre rezervoarele sociale si culturale ale societatii din care fac parte. Daca nu sunt "umpluti" sau socializati corect - se continua rationamentul- va rezulta un produs defect sau deviat. Din ce in ce mai mult, in ultimii ani, aceasta viziune rigida despre socializare a ajuns sa fie criticata, contestata si amendata.

Principala problema este cea a determinarii si a continuitatii sociale. Wrong (1961) a considerat ca viziunea rigida, functionalista, a incercat sa minimalizeze functia conservatoare a socializarii. El respinge hotarit notiunea de "societate" care se conserva si se reproduce pe "sine", prin simplul fatp de a "fixa" indivizii in anumite roluri sociale predefinite. Numind-o viziune "supra-socializata", el sugereaza, mai departe, ca aceasta nu poate explica in mod adecvat schimbarea sociala sau varietatea individuala. Din aceste critici se naste si problema participarii active a individului. Interactionistii simbolici, ca Mead si Schutz, au argumentat ca individul implicat in socializare este un participant activ, din ce in ce mai capabil sa negocieze si sa redefineasca granitele si regulile situatiilor de invatare. Aceasta implica o distantare considerabila de modelul pasiv al "absorbtiei", care a caracterizat viziunile traditionale asupra relatiei parinte - copil si profesor- copil.