Situația abandonului maternal în Târgu-Mureș

ARGUMENT

În ultimii 8 ani, în România au fost realizate mari progrese în domeniul protecţiei drepturilor copilului. Au fost create noi structuri instituţionale centrale şi locale. S-au dezvoltat servicii pentru copii şi familii în dificultate şi pentru prevenirea situaţiilor de risc.

În ciuda acestor realizări importante, România continuă să se confrunte cu problema abandonului copiilor, apărută şi acutizată cu mult înainte de 1990. Reformele - mai mult sau mai puţin reuşite - în sistemul de protecţie socială şi de asistenţă medicală, în general, şi de protecţie copilului, în special, nu au acţionat predilect în aceasta zonă, lăsând fenomenul să devină mai amplu şi mai complex.

Şi în anul 2008, copii nedoriţi sunt abandonaţi la naştere în maternităţi, în spitale/secţii de pediatrie, sau sunt “lăsaţi“ pentru creştere, de către parinţi, pentru perioade nedeterminate de timp, în aceste unităţi medicale.

Astfel de evenimente sunt posibile, la o scară care permite etichetarea lor ca fenomen, atunci când lipsesc serviciile comunitare pentru prevenirea abandonului. De asemenea, consimţământul, toleranţa şi indiferenţa faţă de acest fenomen ale instituţiilor sau ale profesioniştilor care au responsabilităţi directe în protecţia copilului pot fi elemente determinante.

Abandonul copiilor în unităţi sanitare adună efecte dintre cele mai grave care afectează dezvoltarea copilului într-o etapa considerată a fi cea mai importantă a vieţii sale.

Separarea copilului de mamă imediat după naştere sau la o vârstă mică, într-o unitate sanitară, îl expune pe perioade lungi, importante de timp, la o existenţă în care sunt ignorate nevoile sale de dezvoltare. Efectele se agravează atunci când copilul trece, prin multe locuri improprii dezvoltarii sale până la luarea unei măsuri temporare şi apoi stabile de protecţie.

Istoric

Abandonarea copiilor (la naştere) reprezintă o modalitate rudimentară de gestionare a naşterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/şi economice. Prezenţa sau persistenţa lor în societăţile moderne sunt generate de absenţa unor servicii, de nefuncţionare a unor instituţii sau de absenţa culturii utilizării lor.

Incepând cu anul 1967, România a cunoscut o creştere bruscă a copiilor abandonaţi îndeosebi la naştere. Fenomenul abandonului, deşi incriminat de toate guvernele, a fost prost gestionat, în condiţiile în care amploarea lui nu a scăzut, timp de mai bine de 35 de ani.

În România, ca şi în alte culturi, au existat din totdeauna copii abandonaţi, fără ca acest fapt să ia vreodată o amploare, în timp şi spaţiu, prin care ar deveni tradiţie sau ar defini o trăsătură culturală al poporului român.

In noiembrie 1966, s-a decretat politica demografică pronatalistă iar începând cu iunie 1967, apar deja copii abandonaţi în maternităţi şi spitale/secţii de pediatrie. Ca urmare, abandonul a fost perceput ca efect direct al instituirii decretului pronatalist, şi va rămâne, ca atare, în conştiinţa colectivă până în anul 1990.

A ramas insuficient studiat fenomenul care s-a petrecut începând cu anul 1967, în sensul că atribuirea apariţiei copiilor abandonaţi măsurilor de interzicere a avorturilor presupune implicit că mamele acestora ar fi recurs obligatoriu la avort ca să nu aducă pe lume copii nedoriţi pe care apoi să-i abandoneze.

Recurgerea la avort constituie, între anumite limite (în valorile perioadei respective), o atitudine mai degrabă responsabilă faţă de reproducere. În această logică este totuşi greu de crezut că din această categorie de mame, care utiliza avortul pentru limitarea fertilităţii, s-a decantat imediat o sub-categorie care a înlocuit controlul fertilităţii prin avort, cu abandonul copilului.

Cu toate că între abandon şi avort se pot găsi, acum, numeroase similitudini şi apropieri, în anul 1967 alăturarea lor era greu acceptabilă prin prisma valorilor acelor vremuri, cu referire în special la avort.

De aceea credem că în mod cert trebuiau să mai acţioneze şi alte determinări, fenomene, care s-au suprapus în mod straniu cu decretul pronatalist şi au generat acel segment de populaţie care recurgea la abandon. Poate că dislocarea unor grupuri mari de populaţie ca o consecinţă a industrializării, nesancţionarea morală a unor astfel de atitutini, încujarajarea dintr-un motiv sau altul a rupturii între mamă şi copil au acţionat simultan şi s-au încrucişat pentru a impune la nivel social această realitate brutală faţă de copii – fie ei şi nedoriţi.

Mai mult decât atât, credem că abandonul în acea perioadă nu constituia neapărat (sau nu numai) un mod de a controla fertilitatea ci, mai degrabă, un mod de reacţie colectivă la anumite presiuni venite cu agresivitate din partea unui regim politic dictatorial deosebit de dur.

Odată cu instituirea politicii pronataliste, au fost intensificate şi măsurile represive asupra medicilor pentru decesele infantile, responsabilizandu-se excesiv (şi exclusiv) sectorul medical, în detrimentul responsabilizării părinţilor, pentru aceste decese.