Sfârșitul istoriei

Tema atractivă pentru sociologi şi filozofi, Istoria capătă un sfârşit, odată ce secolul al XX-lea se apropie de final, dând naştere diverselor teorii despre ce va fi după sau beyond. Sociologii – filozofi vorbesc despre preeminanţa democraţiei liberale, teoreticienii culturali despre postmodernism, iar istoricii, mai pragmatici, aduc drept argument datele demografice pentru un secol XXI plin de conflicte. Ceea ce au toţi în comun este practica riscantă, dat cu atât mai tentantă, a profeţiilor.

Secolele anterioare celui de-al XX-lea au fost dominate de imaginea omului sub istorie şi a efectelor ce decurg din acest fenomen : libertate redusă, egalitate inexistentă, stat absolutist. Francis Fukuyama, în cartea « Sfârşitul istoriei şi ultimul om » aduce o perspectivă foarte tentantă şi foarte optimistă asupra finalului secolului XX şi început de secol XXI, afirmând supremaţia democraţiei liberale ca unică soluţie a unui stat contemporan. Ceea ce a suscitat multe discuţii, a fost perspectiva autorului asupra istoriei din articolul premergător cărţii, perspectivă ce nu a fost receptată conform aşteptărilor lui Fukuyama, aşa că în 1992 publică această carte, adăugând articolului latura omului contemporan. Istoria, în viziunea sa, nu reprezintă cumularea cronologică a evenimentelor, ci un fenomen coerent, evolutiv, care conţine valoarea imanentă a progresului, deci celebra sintagmă « sfârşitul istoriei » nu semnifică stoparea evenimentelor istorice, ci o formă supremă evolutivă, o formă ultimă a procesului de transformare a societăţii umane, care să satisfacă perfect şi total, nevoile omului. Acest punct final îl vede Fukuyama ca fiind democraţia liberală.

Pentru a-şi argumenta punctul de vedere, el apelează la Hegel, teoreticianul care a impus pentru prima dată ideea de sfârşit al istoriei. Coerenţa istoriei este determinată de ştiinţa modernă, datorită efectului său uniformizant, produs asupra societăţilor care au parcurs-o. Ştiinţa aduce beneficii remarcabile societăţilor angajate în acest proces, fapt rezultat din analiza economică ce relevă un orizont uniform al posibilităţilor producţiei economice. Ceea ce afirmă Fukuyama este necesitatea dezvoltării economice a tuturor statelor, care să ridice societăţile tradiţionaliste de la nivelul de trib, sectă sau familie, la cel de formă raţională bazată pe eficienţă şi funcţiune. Piaţa liberă, cultura de consum universală, economia postindustrială sunt premisele unei societăţi bazate pe o democraţie liberală, în care globalizarea este liantul necesar pentru obţinerea aceleiaşi identităţi naţionale, în care diferenţele să coexiste armonios cu valorile şi principiile acestui nou sat planetar (termen introdus de Marshall Mc Luhan). Într-adevăr, sună prea bine pentru a fi adevărat. Fukuyama nu se opreşte aici.

Un alt argument pentru susţinerea teoriei sale, îl constituie ideea lui Hegel (filozof idealist de altfel), conform căreia personalitatea umană se bazează pe « dorinţa de recunoaştere » sau thymos (termen « împrumutat » de la Platon), latură fundamentală care îl deosebeşte pe om de regnul animal şi factorul care face diferenţa între un regim totalitar şi democraţia liberală.

Că acumularea cunoaşterii, dezvoltarea economică nu sunt singurele necesităţi care conduc la o societate democratică este un fapt demonstrabil. State puternic industrializate ca Uniunea Sovietică sau Coreea de Sud, state autoritare de tipul dictaturilor de dreapta sau al celor islamice, care se dovedesc la fel de capabile să asigure prosperitatea economică a ţărilor respective, sunt argumente hotărâtoare.

Ceea ce diferenţiază însă un stat autoritar, totalitar, de unul democratic este dorinţa de recunoaştere a oamenilor, nevoia a le fi recunoscută valoarea, aceasta este fundamentul pus pe primul plan şi confirmat prin respectarea drepturilor omului într-o democraţie. Dacă dorinţa şi raţiunea sunt suficiente pentru crearea procesului industrializării, thymosul aduce valoarea de democratic, cei doi termeni aflându-se într-o relaţie de interdependenţă - dorinţa de recunoaştere se poate manifesta doar într-o societate democratică, existând cadrul legislativ pentru acest fapt, iar democraţia nu poate exista decât prin thymos : libertate şi egalitate. Această ultimă componentă este răspunzătoare de cele mai multe evenimente istorice, de exemplu revoluţia din 1989 din România.

Însă thymosul poate fi duplicitar : în doze exagerate generează megalothymia, devenind agresivă şi antisocială (exemple din istorie sunt destule – Hitler, Lenin, Stalin, Mao Tze Dun, Ceauşescu) şi de aceea Hobbes şi Locke au încercat să o extirpe ca pe un viciu uman, creând astfel thymosul aristocratic ce dispreţuia morala sclavului, morală « secundară » (cu sensul impus de Virgil Nemoianu) ce erupe, impunându-se şi triumfând în istorie ; morala sclavului s-a dovedit chiar mai complexă decât îşi închipuiau cei vechi.

Statul democratic reprezintă astăzi dizolvarea forţelor thymotice iraţionale, rămânând doar perspectiva omului deasupra istoriei, FIINŢA UMANĂ. Însă pericolul contemporan generat de trimful moralei sclavului este denunţat de Friedrich Nietzsche, care descrie ultimul om ca un « cetăţean » care renunţă la credinţa mândră a propriei superiorităţi în favoarea autoconservării. Astfel, democraţia liberală produce oameni fără inimi, alcătuiţi structural din dorinţă şi raţiune, dar lipsiţi de thymos, oameni care nu simt necesitatea unor realizări superioare, mulţumiţi de soarta lor şi fără a se ruşina din cauza incapacităţilor de a se ridica deasupra unor nevoi meschine.