Relațiile Publice și Comunicarea Opinia Publică și Persuasiunea în Relațiile cu Aceasta

Relaţiile publice pot fi definite ca fiind ansamblul de mijloace folosite de către instituţii şi organizaţii pentru a crea un climat de încredere şi simpatie în rândul propriului personal, precum şi în rândul publicului.

Ele presupun stabilirea unor relaţii bune cu diferite organisme publice prin obţinerea unei publicităţi favorabile din partea acestora, crearea unei „imagini de firmă” corespunzătoare şi preîntâmpinarea sau dezminţirea zvonurilor şi a ştirilor nefavorabile. Relaţiile publice servesc la promovarea produselor, persoanelor, locurilor, ideilor, activităţilor, organizaţiilor sau chiar a ţărilor.

Fenomenul opiniei publice a fost sesizat încă din Antichitate, în lumea gânditorilor din Grecia şi Roma. Pe măsura dezvoltării relaţiilor social-economice moderne, termenul de opinie publică este din ce in ce mai vehiculat, el intrând în atenţia filosofilor, sociologilor şi psihologilor vremii, dar şi în atenţia guvernanţilor interesaţi să cunoască opinia cetăţenilor. În ziua de astăzi nimeni nu îşi mai poate permite să nu i-a în calcul acest fenomen, ca element de bază al vieţii sociale.

Pentru a definii noţiunea de opinie publică, trebuie făcută distincţia dintre opinie publică propriu-zisă şi opinie exprimată în public. Opinia personală exprimată în public trebuie să primească girul inteligenţei colective a comunităţii pentru a devenii opinie publică. Opinia publică apare deci ca un arbitru, ca o conştiinţă de sine, ca un fel de tribunal lipsit de putere juridică, dar de temut. Opinia este divizată, însă atunci când ea tinde să devină unanimă şi când opoziţia tinde să dispară, ea se transformă într-o credinţă profundă, într-un mit. Pot fi distinse patru forme de opinie:

- opinie clar exprimată căreia i se face o largă publicitate

- părerea verbală exprimată în şoaptă, părere ce îmbracă o formă de tipul zvonurilor

- aprobarea generală sau referendumul

- referendumul cu vot obligatoriu

Sub aspectul noţiunii de public există mai multe accepţiuni, publicul putând fi constituit de întreaga naţiune, de un grup social distinct, o mulţime structurată sau de câteva persoane.

Opinia publică constituie o componentă esenţială a vieţii sociale şi este compusă dintr-un complex de procese psiho-sociale, supuse unor determinări şi condiţionări multiple. Cunoaşterea lor are importanţă atât pentru sesizarea şi exploatarea mecanismelor sociale, pentru înţelegerea acţiunii grupurilor, maselor, cât şi pentru conturarea unor programe de acţiune socială şi elaborarea de prognoze cu caracter social. Fiind unul din fenomenele psiho – sociale de masă, acelea ale căror efecte sociale sunt cele mai întinse şi cele mai manifeste, opinia publică se manifestă ca un important mijloc de reglementare a conduitelor şi relaţiilor sociale, ca factor de apreciere, valorizator, al diferitelor fenomene şi tot odată, ca un veritabil factor stimulator al acţiunii sociale.

Opiniile nu apar decât în interacţiunea dintre o persoană şi alta, dintre o persoană şi un grup şi au un rol în interacţiunea socială. Ele aparţin întotdeauna indivizilor exprimând personalitatea acestora, iar manifestarea lor într-un context social care le face posibile, le dă o semnificaţie aparte şi le întăreşte. Opiniile, ca şi valorile, stereotipurile, miturile şi ideologiile reprezintă expresii culturale ale lumii sociale.

Ca urmare a faptului ca societatea este compusă din grupuri diversificate care opinează în maniere diferite, opinia publică va fii stratificată, mergând de la exigenţă absolută până la toleranţă maximă în raport de ceva sau de cineva. În strânsă legătură cu opinia publică, trebuie cuantificate şi alte fenomene sociale: stabilitatea şi toleranţa socială şi solidaritatea socială.

Rolul mijloacelor de la informare în masă în formarea opiniei publice a devenit esenţială în lumea în care trăim, deoarece volumul, diversitatea, viteza şi libertatea de circulaţie a informaţiei reprezintă numai indicatori de bază ai stadiului de dezvoltare a unei societăţi.

În toate sferele importante ale vieţii sociale, informaţia a devenit un element de referinţă, o valoare care poate stârni panică sau, dimpotrivă, stabilitate.

Reputatul politolog Alvin Toffler apreciază că astăzi, dar mai ales în viitor, informaţia este net predominantă, chiar, dacă de-a lungul istoriei, forţa represivă şi bunul au avut întâietate.

Ideea exprimată de Toffler reprezintă un întreg curent în sociologia actuală, care vede în informaţie placa turnată şi acceleratorul schimbărilor în societate şi, am putea continua noi, principalul element care poate duce la formarea opiniei publice.

În acest context, putem afirma, fără posibilitatea de a greşi, că în epoca actuală nu se poate vorbi de opinie publică fără a avea în vedere mass-media, ca principal factor de transmitere a informaţiei către public, cu posibilităţi nelimitate de influenţare sau de formare a acesteia.

Din punctul de vedere al formării opiniei publice, complexul mass-media este principala veriga, cu atât mai mult cu cât societatea informatizată pe care o creăm a ajuns aproape la apogeu. Pentru analiza acestui fenomen, ne vom opri asupra principalelor forme de abatere de la informarea exactă, strict obiectivă, încercând să definim persuasiunea, manipularea, dezinformarea, intoxicarea.

Persuasiunea este acţiunea prin care autorul de mesaj pledează pentru o idee sau o teză, încercând să acrediteze o opinie. Operaţiunea nu conţine o intenţie negativă, nu are nimic reprobabil în sine, dovadă fiind chiar actul justiţiei, care recunoaşte şi include în structura sa pledoaria, adică încercarea de a pune în lumină, prin argumentaţii, faptele ce susţin un punct de vedere. Campania electorală(în special cea de tip american) este un exemplu de acţiune persuasivă, prin care un candidat, ajutat de o echipă, se străduieşte să convingă opinia publică, asupra avantajelor programului şi persoanei sale; la fel, acţiunea(campania) publicitară pentru produse, firme sau servicii şi, în general, toate operaţiunile desfăşurate pentru crearea de imagine.

Dovada reuşitei în acţiunea persuasivă va fi acceptarea conştientă, de către subiectul uman supus acesteia, a punctului de vedere, a ideilor, tezelor, afirmaţiilor sau negaţiilor, a recomandărilor, sfaturilor şi părerilor celui care desfăşoară acţiunea persuasivă.

Experienţa pe linia relaţiilor cu oamenii ne relevă mari posibilităţi şi variate procedee de argumentare. Unele procedee au caracter pozitiv, profund motivaţional. În cazul acestora, se utilizează argumente logice, raţionale, care au menirea de a convinge, de a mobiliza. Există şi procedee cu caracter negativ.