Recenzie - cele 8 păcate capitale

Introducere

Konrad Zachrias Lorenz s-a născut pe 7 noiembrie 1903 la Viena. A fost un zoolog austriac, ornitolog şi câştigător al Premiului Nobel pentru medicină şi fiziologie în 1973. Este unul dintre cei mai reputaţi oameni de ştiinţă din a doua jumătate a secolului XX. Lorenz a studiat comportamentul instinctual la animale şi este considerat a fi fondatorul etologiei comparate. A scris numeroase cărţi, care s-au bazat atât pe descrierea relaţiilor cu necuvântatoarele, dar s-a ocupat şi cu studiul omului şi al societăţii. Printre lucrările sale se numără: King Solomon's Ring (1952) (despre comportamentul animalelor), Man Meets Dog (1950), Evolution and Modification of Behavior (1965), On Aggression (1966) (dedicat comportamentului uman), Studies in Animal and Human Behavior, volumul I (1970), Studies in Animal and Human Behavior, volumul II (1971), Behind the Mirror (1973), The Year of the Greylag Goose (1979), The Foundations of Ethology (1982), The Natural Science of the Human Species: An Introduction to Comparative Behavioral Research - The Russian Manuscript (1944-1948), (1995).

„Cele opt păcate capitale ale lumii civilizate”, apărută în anul 1973, este o carte care aduce la cunoştiinţă cititorului că lumea civilizată se confruntă cu opt probleme, considerate „păcate capitale” de Lorenz, pe bună dreptate de altfel. Citind cartea, realizezi cât de inconştienţi sunt oamenii în ceea ce priveşte pericolele care ameninţă omenirea. Aceste probleme noi le trecem simplu cu vederea, însă dacă am sta pentru o clipă să analizăm măcar pe un sfert din cât a analizat Lorenz, ne-am da seama că lumea din jurul nostru moare treptat, că noi ne facem viaţa grea prin gândurile şi faptele noastre care abundă de individualism şi superficialitate.

Premisa de la care pleacă Lorenz este una pesimistă, este categoric în toate afirmaţiile, dar scopul acestei lucrări este să reflectăm asupra celor enunţate. Dacă după ce am citit această carte în sufletul nostru s-a mişcat ceva şi gândurile noastre s-au oprit măcar câteva minute asupra celor scrise, înseamnă că ţinta a fost atinsă.

Făcând mereu analogii cu lumea animalelor, calitatea de etolog îl trădează, ajungem să înţelegem că oamenii sunt agresivi la fel ca animelele, că au ajuns să se izoleze în mod voit, că şi-au pierdut valorile în lupta pentru supremaţie. Aceste precese de dezumanizare ameninţă atât civilizaţia cât şi cultura umană contemporană, dar şi omenirea ca întreg. Konrad Lorenz priveşte aceste „păcate” din mai multe perspective.

Cartea „Cele opt păcate capitale ale lumii civilizate” are 115 pagini, este structurată în zece capitole: I. Proprietăţi structurale şi perturbări funcţionale ale sistemelor vii, II. Suprapopularea, III. Pustiirea spaţiului vital, IV. Întrecerea cu sine însuşi, V. Moartea termică a simţurilor, VI. Decăderea genetică, VII. Sfărâmarea tradiţiei, VIII. Receptivitatea la îndoctrinare, IX. Armele nucleare, X. Rezumat. Această compoziţie, foarte bine aleasă de Konrad Lorenz, face ca lectura să fie uşoară şi bine înţeleasă chiar de la prima citire.

Cuprins

Cele opt păcate capitale ale lumii civilizate sunt:

Suprapopularea

Cu toate că omul este făcut pentru a locui într-o comunitate, alături de ceilalţi oameni, procesul de înmulţire fără măsură conduce la diverse fenomene. Pe de-o parte ajungem să devenim indiferenţi faţă de tot ce se întâmplă în jurul nostru. „Not to get emotionally involved” este expresia pe care Konrad Lorenz o foloseşte pentru a descrie această situaţie a oamenilor. Ei nu mai pot lega relaţii de prietenie decât cu un număr mic de oameni, dar asta nu pentru că nu sunt demni de prietenia noastră, ci din cauza numărului foarte mare de indivizi. Lorenz afirma: „Cu cât avansează la oameni procesul contopirii cu gloata, cu atât mai stringent se vede pus fiecare individ în parte în faţa necesităţii de a nu se implica emoţional” (p. 19). Un alt fenomen care se petrece în cazul aglomerării într-un spaţiu mic a unui număr mare de oameni este agresivitatea. Konrad Lorenz spunea că acest fenomen este proporţional cu densitatea de populaţie dintr-o anumită zonă. Exemplul pe care îl dă Lorenz în acest capitol vorbeşte de la sine. Avea invitaţi la masă nişte prieteni care locuiau singuri într-o casă din pădure din Wisconsin. În timp ce ei cinau, s-a auzit soneria, iar el a exclamat pe un ton grav: „Cine o mai fi şi acum?”, lucru care i-a surprins pe cei doi invitaţi. Acum înţelegem de ce oamenii de la ţară sau din satele de munte sunt atât de primitori şi cu zâmbetul pe buze când îi vizităm.

Pustiirea spaţiului vital

Acest capitol scoate în evidenţă un lucru pe care omenirea se pare că l-a uitat: natura este epuizabilă! Prin încercările sale de dezvoltare, omul a ajuns să facă din mediul înconjurător un spaţiu pustiu prin degradare şi folosirea acestuia într-un mod excesiv. Pustiirea se referă şi la transformarea clădirilor fără a ţine seama de arhitectura iniţială, progresul ajungând să însemne o urâţire a oraşelor. Lorenz vorbeşte aici de o „piedere de informaţii”. Atrage atenţia asupra faptului că din dorinţa lor de nu vedea propria imagine disperată, care se regăseşte la vecini, locuitorii de la bloc au între balcoane pereţi despărţitori. Şi se revine iarăşi la ideea că „aglomerarea duce la însigurare şi la indiferenţa faţă de celălalt” (p. 29).