Metodologii Obiective de Cercetare

Numim practici metodologice “obiective” de cercetare, acele cercetări sociale ce se bazează pe principiile teoretice rezultate din filosofia pozitivă a lui Comte, dar şi pe principiile caracteristice empirismului britanic clasic şi pozitivismului logic (neopozitivismului) în filosofie. În concordanţă relativă cu aceste principii, s-au dezvoltat

mai multe orientări de cercetare socială. Dintre acestea, pozitivismul sociologic, operaţionalismul şi empirismul se caracterizează printr-o abordare accentuat empiristă, inductivă, bazată pe agregarea datelor empirice la nivel individual. Pe de altă parte, analiza structurală, analiza funcţională şi analiza sistemică sunt practici metodologice consecvente principiilor “obiective” de cercetare ce postulează însă şi modele teoretice de

explicare a realităţii empirice având astfel un caracter deductiv şi operând cu date ce caracterizează sistemul social în totalitatea sa.

Pozitivismul sociologic.

Auguste Comte a introdus termenul de sociologie odată cu cel de filosofie pozitivă şi a considerat că sociologia va ajunge să cunoască cel mai înalt nivel de dezvoltare al cunoaşterii umane care, în evoluţia ei trece prin fazele succesive ale gândirii teologice, metafizice şi pozitive. În concepţia lui Comte, cunoaşterea produce ordinea socială (ajungând să cunoască aceeaşi realitate obiectivă, oamenii se vor supune unor reguli comune); odată cu faza supremă a cunoaşterii pozitive, sociologia devine inginerie socială, iar sociologii ajung să guverneze ştiinţific societatea. Termenul de “pozitivism” însă a ajuns să aibă conotaţii diverse, unele chiar peiorative pierzându-şi astfel valoarea univocă. De aceea este foarte probabil că astăzi nici un sociolog nu se va considera în mod explicit pozitivist sau susţinător al unui punct de vedere pozitivist. Termenul de pozitivism se distinge prin accepţiuni diferite în sociologie şi filosofie.

În filosofie, cel mai adesea se are în vedere pozitivismul logic al Cercului de la Viena, apărut sub influenţa lucrărilor lui Bertrand Russell asupra fundamentelor logice ale matematicii şi epistemologiei. Pozitivismul logic sau neopozitivismul se dezvoltă prin opoziţie faţă de filosofia clasică realistă (universalia sunt realia) şi faţă de concepţiile “metafizice” sau idealiste, accentuând rolul experienţei ca singura bază validă a cunoaşterii. De asemenea, neopozitivismul elimină judecăţile de valoare sau normative, pornind de la presupoziţia că datorită lipsei lor de consistenţă empirică (senzorială) nu pot deveni propoziţii validate prin teste empirice.

Russel afirmă că orice cunoaştere trebuie să plece de la date, singurele premise epistemologice valide. Datele sunt rezultatul direct al stimulilor ce acţionează asupra senzorilor umani luând astfel forma percepţiilor. Pe de altă parte, inferenţa presupune asocierea de percepţii, adică de semne de natură senzorială. Memoria este definită drept percepţie anterioară, iar mărturia este percepţia altora, ambele fiind considerate deopotrivă premise epistemologice în calitatea lor de percepţii, dar şi inferenţe întrucât nu sunt cunoscute în mod direct, nemijlocit, ci prin amintire sau prin intermediul experienţei altei persoane.

Specificul pozitivismul sociologic nu se reduce la cel filosofic cu toate că împărtăşeşte asumpţiile referitoare la fundamentul experienţial al cunoaşterii, precum şi cea referitoare la neutralitatea valorică a cunoaşterii. Pornind de la aceste premise pozitivismul sociologic a condus la instituirea unei practici “obiective” de cercetare, concentrându-se asupra dezvoltării sociologiei ca ştiinţă socială asemănătoare prin strategiile de cercetare şi prezentare a cunoaşterii cu ştiinţele naturii. Opţiunile pozitivismului sociologic au condus la formularea următoarelor principii metodologice generale (L. Vlăsceanu , 1982, p. 41 – 46):

1. Metodele, tehnicile, procedeele şi chiar unele concepte dezvoltate şi aplicate în ştiinţele naturii pot fi direct adaptate şi utilizate în sociologie. Aceste metode presupun considerarea fenomenelor sociale, a proceselor carcacteristice subiectivităţii umane, a voinţei, atitudinilor, motivelor şi aspiraţiilor drept “obiecte” de studiu ce pot fi analizate în mod similar cu investigarea obiectelor naturale neînzestrate cu conştiinţă.

2. Faptele, fenomenele sau procesele sociale sunt, din punct de vedere epistemologic, independente de teoria care îşi propune să le descrie, adică între experienţă şi reconstrucţia teoretică a acestei experienţe nu există o relaţie de derivare directă, ci fiecare îşi are propria existenţă independentă. O astfel de poziţie poate fi realizată prin eliminarea consideraţiilor filosofice generale din discursul sociologic şi elaborarea de generalizări empirice şi legi de tipul celor din ştiinţele naturii. Independenţa dintre “fapte şi “teorii” odată realizată, pasul următor constă în identificarea metodei de verificare a teoriei prin apel la faptele despre care ea asertează ceva. Testarea ipotezelor în sociologie şi validarea empirică a teoriilor este rezultatul practic al acestui principiu.

3. Cunoaşterea sociologică are un caracter tehnic, instrumental, în sensul că tinde să conducă la o “inginerie socială” asemănătoare celei de tip tehnic. Sociologia se preocupă în special de domeniul mijloacelor şi nu de cel al scopurilor, oferă mai degrabă instrumente de rezolvare a problemelor decât puncte de vedere valorice pentru orientarea practicilor în care agentul social este implicat. Cunoaşterea sociologică este astfel instrumentală şi neutrală valoric. Această neutralitate se bazează pe distincţia kantiană între “este” şi “trebuie”.