Metode și Tehnici de Investigare Psihosocială

1.1. Metoda observaţiei

1.1.1. Caracteristicile observaţiei ştiinţifice

Observatia este o metodă fundamentală de culegere a datelor empirice, utilizată în ştiinţele socioumane şi în practica asistentială. Spre deosebire de observatia spontană, folosită în contextul vietii cotidiene, observatia ştiinţifică este o actiune planificată, ghidată de scopuri şi ipoteze, desfăşurată după reguli precise şi îndelung verificate.

Observatia ştiintifică se remarcă prin următoarele caracteristici:

- este fundamentată teoretic: utilizează concepte, scheme de analiză, teorii şi modele explicative cu privire la fenomenele investigate;

- este sistematică şi organizată metodic;

- este integrală: "obiectul" observat este privit ca întreg situat într-un context determinat;

- este repetabilă şi verificabilă: pentru obtinerea unor date veridice, observatia poate fi repetată, reconstituind pe cât posibil conditiile initiale. Acest lucru nu este însă realizabil în cazul fenomenelor/evenimentelor unice;

- are o finalitate teoretică (testarea sau îmbogăţirea teoriilor existente; constructii teoretice noi) sau o finalitate practică (vizând schimbarea socială) bine precizate.

1.1.2. Tipuri de observaţie

Investigatia psihosocială, realizată în scopul cercetării teoretice sau al intervenţiei practice, poate face apel la un tip sau altul de observaţie, în funcţie de obiectivele urmărite. În literatura metodologică sunt menţionate mai multe tipologii ale observaţiei care au la bază criterii diferite de clasificare:

- după scopul investigaţiei deosebim: observaţia exploratorie, observaţia de diagnostic, observaţia experimentală;

- după gradul de implicare a observatorului în contextul realităţii de studiat: observaţia externă (nonparticipativă) şi observaţia participativă;

- după gradul de structurare: observaţie structurată şi observaţie nestructurată (calitativă).

1) Observaţia exploratorie se utilizează atunci când nu deţinem informaţii suficiente despre realitatea ce urmează a fi investigată. Astfel de observaţii au fost utilizate pentru prima dată de antropologi şi etnologi în studierea societăţilor arhaice. Observaţia exploratorie se realizează la primul contact al cercetătorului cu fenomenul social, motiv pentru care acest tip de observaţie este puţin sistematizată, situându-se la nivelul descriptiv al cunoaşterii ştiintifice. Practica asistenţei sociale presupune apelul frecvent la asemenea tehnici de investigare, dat fiind faptul că fiecare client şi fiecare situaţie problematică reprezintă "cazuri unice", în felul lor (Bocancea, Neamţu, 1999, p. 115). Astfel, în etapa de reperare a problemei şi de analiză a situaţiei clientului, asistentul social realizează observaţii exploratorii, în cadrul cărora îşi construieşte ipotezele pentru investigarea metodică ulterioară (respectiv, pentru fazele de diagnostic psihosocial şi de planificare a intervenţiei). .

2) Observatia de diagnostic constă într-o analiză de profunzime a situaţiei problematice cu care se confruntă clientul asistat, presupunând interpretarea şi încadrarea cazului în tipologia consacrată a diagnozei psihosociale. Un diagnostic realizat pe baza unei investigaţii ştiinţifice cuprinde, în fapt, două componente: un diagnostic descriptiv (diferenţial) şi un diagnostic explicativ (cauzal, etiologic). Diagnoza psihosocială este un demers complex şi de durată ce presupune utilizarea unor modalităţi de investigare combinate: observaţii şi interviuri repetate, analiza documentelor. Precizarea diagnosticului diferenţial constă în descrierea amănunţită a condiţiilor obiective şi subiective ce caracterizează problema de asistenţă şi analiza sistematică a "simptomatologiei" cazului respectiv (Răşcanu, 1996). De exemplu, în categoria problematică a "minorilor cu tulburări de comportament", putem repera ca diagnostic diferenţial cazurile de "abandon şcolar", "delincvenţă", "vagabondaj", "toxicomanie" etc.

Diagnosticul diferenţial, descriptiv, trebuie completat de un diagnostic explicativ, care inventariază cauzele ce au generat problema respectivă. Diagnosticul cauzal serveşte elaborării unui plan de intervenţie adecvat soluţionării cazului.

3) Observatia experimentală este utilizată în asistenţa socială, îndeosebi pe parcursul derulării planului de intervenţie prin care se declanşează procese de schimbare socială ce reunesc caracteristicile unei situaţii experimentale (manipularea variabilelor; verificarea unor ipoteze; construirea unui sistem controlabil de observat).

4) Observatia externă (nonparticipativă) este utilizată de către jurnalişti, oameni de ştiinţă, medici şi asistenţi sociali. În acest caz, observatorul se situează în afara sistemului observat. Acest tip de observaţie se recomandă în situaţiile în care încadrarea investigatorului în grupul sau colectivitatea-ţintă este dificilă, inadecvată sau imposibilă.

5) Observatia participativă presupune integrarea observatorului în comunitatea cercetată, pentru o perioadă lungă de timp, în scopul unei cunoaşteri în profunzime, de tip calitativ. Observatia participativă se defineşte prin câteva caracteristici de bază:

- surprinde existenţa cotidiană a unei comunităţi pentru a obţine o imagine autentică asupra acesteia;

- este un studiu comprehensiv şi holistic asupra unei unităţi sociale (cultură, subcultură, grup, organizaţie, credinţe, obiceiuri, modele acţionale, interacţiuni sociale etc.) ; .

- este un demers de tip calitativ atât sub aspectul realităţii studiate (aspecte unice, particulare ale vieţii sociale), al principiilor şi strategiei metodologice utilizate (primează abordarea comprehensivă, "din interior", a fenomenelor sociale; ipotezele şi categoriile de analiză sunt flexibile, suportând modificări pe parcursul cercetării prin confruntarea cu noi date), cât şi sub aspectul rezultatelor (teorii particulare sau cu rază medie de generalitate, teorii interpretative etc.);

- se derulează potrivit unor principii şi reguli specifice de ordin metodologic şi deontologic: observatorul trebuie să respecte normele de convieţuire şi obiceiurile colectivităţii investigate; să nu lase impresia că este o autoritate şi să nu joace rolul de conducător sau sfătuitor; să nu şocheze prin vocabularul utilizat, prin cunoştinţele sale sau prin vestimentaţie; să nu forţeze situaţia de observaţie; să înregistreze cât mai fidel datele empirice; să manifeste interes egal faţă de toţi membrii comunităţii respective, pentru a câştiga încrederea lor şi, mai ales, pentru a obţine acordul autorităţilor formale şi informale (Bocancea, Neamţu, 1999, p. 117);