Metode de Cercetare în Științele Comunicării

Cercetarea socială se apropie din ce în ce mai mult de crearea unei viziuni hermeneutice asupra realităţii sociale. Ca atare cercetarea socială cu precădere cea de natură calitativă ar trebui realizată pornindu-se de la o statuare ontologică, epistemică, axiologică, retorică şi metodologică (Creswell 2007). Cunoaşterea şi acţiunea le vedem ca forme ale unui acelaşi metaeveniment de instituire a sensului pe care individul îl aplică lumii “decupând-o ca realitate”. Aşadar metaevenimentul reprezintă o triadă formată pe de-o parte din linia cunoaştere-acţiune şi din voinţa

impunătoare care aplică lumii cunoaşterea acţiune ca forţă care extrage realitatea din continuumul posibilităţii.Cu alte cuvinte cunoaşterea nu este o “căutare a adevărului” ci o instituire a sensului. Perspectiva ontologică este corelată cu natura realităţii văzută în manieră pozitivistă ca dat exterior (Alexa, Sandu, 2010) obiectiv şi diferit de cercetător şi de care acesta se poate detaşa pentru a-l cerceta, sau o construcţie socială rezultată în urma permanentei negocieri a interpretărilor între actorii care compun realitatea socială. În această a doua perspectivă cercetătorul modifică realitatea socială prin însăşi actul de a-l cerceta.

Identificarea perspectivei ontologice prin a cărei lentilă cercetătorul îşi creionează universul social va fi cea care va dicta opţiunea epistemologică şi metodologică a cercetării. Reflecţia cu privire la perspectiva ontologică este rareori întâlnită în cercetarea socială, ea fiind considerată implicită în cadrul paradigmei epistemice. Cele două poziţii extreme sunt reprezentate pe de-o parte de realism sub forma pozitivismului sau post-pozitivismului pe de o parte şi antirealism manifestat sub forma construcţionismului în diversele sale accepţiuni. Perspectiva realistă porneşte de la premisa implicită a existenţei unei lumi externe cercetătorului şi independentă de acesta şi reprezentările sale (Searle 1995; Nightingale & Cromby 2002).

Paradigma antirealistă (Nightingale &Cromby 2002) afirmă imposibilitatea postulării sau investigării unei realităţi independente de subiectul cunoscător. Gergen (2001) postulează supremaţia limbajului asupra cunoaşterii realităţii. Limbajul este instrumentul prin care se construieşte realitatea socială. Rorty (1979) arată că limbajul nu doar funcţionează ca un instrument în construcţia socială a cunoaşterii ci este el însuşi un construct rezultat al unei interacţiuni sociale. Cunoaşterea nu este o reflectare a realităţii obiective ci este o construcţie socială care constituie însăşi realitatea instituită pentru subiect. Aşa cum spuneam anterior construcţia socială a realităţii o vedem ca pe un proces de “sensificare” (to create sense) care decupează realitatea prin intermediul triadei: voinţă, cuoaştere, acţiune. Preferăm să introducem în această ecuaţie şi voinţa creatoare de sens, întrucât considerăm noi ea este cea care direcţionează cunoaşterea-acţiune către un proces de instituire a realităţii, de construcţie a acesteia.

În lipsa voinţei de a participa la co-crearea realităţii individul reacţionează la o lume de sensuri care îi sunt străine. El nu participă la negocierea interpretării decât exercitându-şi voinţa interpretativă (Culianu, 2004).

Pornind de la aceste distincţii ne permitem să avansăm o clasificare a ştiinţelor în: ştiinţe ale naturii şi ştiinţe sociale pe de-o parte şi ştiinţe instrumentale sau tehnologice care permit transformarea naturii şi societăţii. Aşa cum ingineria navală de pildă are ca obiect studiul tehnologiilor ce pot fi utilizate pentru a face diferite obiecte să plutească şi a obţine randamentul maxim de la acestea, tot astfel psihoterapiile, managementul etc. vizează identificarea unor tehnologii care să producă o construcţie socială a realităţii dezirabilă în cadrul unei paradigme interpretative date. Cu alte cuvinte ştiinţele limbajului în care includem ştiinţele care utilizează limbajul în vederea schimbării sociale, le putem vedea ca tehnologii de reconstrucţie socială a realităţii.

Afirmăm că procesul de construcţie a realităţii nu reprezintă o negare a existenţei unei lumi exterioare ci o stabilire a raporturilor între subiectul cunoscător şi lumea socială exterioară pe care o capturăm ca realitate prin intermediul limbajului şi comunicării. Construcţionismul gergenian îl înţelegem mai degrabă ca pe o formă de apriorism decât pe una de scepticism.

Limbajul co-constituie realitatea (Nightingale &Cromby 2002) întrucât aceasta nu este o pură obiectivitate, ea apare pentru noi ca o lume de semnificaţii, instituţii, interpretări. Interpretarea ontologică aşadar distinge cu privire la natura însăşi a socialului şi la relaţia sa cu subiectul cunoscător. Realitatea în viziune construcţionistă nu este doar subiectivă ci şi multiplă. Indivizii fiind actori în procesul de creare de sens instituie în fapt propria realitate (Creswell, 2007). Realitatea socială are atâtea faţete câţi subiecţi sunt implicaţi în co-construcţia acesteia. Ca atare cercetătorul socialului va trebui să identifice vocile semnificative nu doar cele manifeste ci şi cele latente în realitatea socială.

În plan epistemic mutaţia paradigmatică a postmodernismului are ca referenţial teoria relativităţii. Aşa cum Albert Einstein exclude referenţialul absolut din fizică, postmodernii îl exclud din cultură. Pentru Rorty lumea contemporană privilegiază o cultură a lipsei de întemeiere atât teleologică cât şi ontologică [2000: 162].

Ca paradigmă culturală, caracteristic postmodernismului este deconstrucţia. Faptul că acest „concept” permite o derivă hermeneutică, centrifugă şi fără poli, arată dificultatea înţelegerii unei modalităţi de a gândi, a toleranţei supreme, care acceptă orice text. Omul se supune propriului său limbaj, înţelegând că, involuntar, a accepta limbajul presupune a nu încerca să-l justifici în nici un fel. Nici o interpretare a deconstructivismului, venită în maniera lui Derrida, în sensul universalităţii limbajului, nu este posibilă, pentru că orice interpretare face jocul deconstrucţiei, a indica ceea ce deconstrucţia arată cu claritate [Silion, 2002: 2].