Îngrijirea persoanelor cu dizabilități

Pentru a intelege corespunzator semnificatia prestatiilor oferite persoanelor cu handicap, este necesar un demers retrospectiv asupra statusului lor social, asupra locului si pozitiei lor in structura sociala.

Multa vreme, persoanele cu handicap au primit ingrijiri in cadrul familiei sau comunitatii, fara a li se nega apartenenta la colectivitate. Reactiile sociale fata de asemenea persoane (indeosebi cele de tipul caritatii, al filantropiei) erau fondate mai mult pe principiile religioase si morale; insa, odata cu aparitia capitalismului, aceasta categorie de persoane devine beneficiara unei atentii „speciale”, in contextul unei noi rationalitati care avea tendinta de a se imprima la nivelul tuturor sferelor vietii umane.

Beneficiile accordate persoanelor cu dizabilitati depind de reactiile sociale fata de acest fenomen. Daca la aparitia sistemelor de securitate sociala accentul era initial pus pe acoperirea riscului de invaliditate (prin alocatii, pensii), ulterior atentia s-a indreptat spre readaptarea profesionala si spre integrarea sociala.

In afara caritatii si ingrijirii in familie, care pot fi identificate in aproape toate societatile, raspunsurile si aranjamentele societale (mai mult sau mai putin sistematice) fata de problematica persoanelor cu dizabilitati inregistreaza o mare variabilitate. Fiecare dintre ele se bazeaza pe anumite principii, care le sugereaza avantajele. Insa, o analiza atenta a evolutiei poate pune in evidenta modul in care s-a produs negarea vechilor optiuni si adoptarea altora, pana atunci ignorate sau chiar respinse.

Principalele optiuni referitoare la ingrijirea persoanelor cu dizabilitati vizeaza institutionalizarea, dezinstitutionalizarea, non-institutionalizarea, reabilitarea bazata pe comunitate si ingrijirea in comunitate.

Institutionalizarea

Pe masura afirmarii capitalismului s-a accentuat separarea productiei si consumului, generalizandu-se actiunea principiilor standardizarii, specializarii, concentrarii, maximizarii; influenta acestor principii poate fi identificata si la nivelul prestatiilor instituite in favoarea persoanelor cu dizabilitati.

Intrucat aceste persoane erau percepute a fi diferite, cu potential limitat fata de medie, se considera in mod firesc necesitatea unor facilitati „speciale”, menite sa le reduca dezavantajele: educatie „speciala”, locuri de munca „speciale” si alte asemenea prestatii de factura „speciala”. In consecinta, forma cea mai adecvata de raspuns la problematica persoanelor cu dizabilitati parea a fi institutia. La randul sau, institutia a inregistrat o tendinta de „specializare” in raport cu dimensiunile „protejate” ale vietii (ingrijirea sanatatii, educatia, munca, locuirea) si cu diferitele tipuri de beneficiari (in functie de varsta, de categoriile si severitatea deficientelor).

Pana la nivelul anilor 1960 se considera ca institutionalizarea persoanelor cu dizabilitati parea a fi modalitatea cea mai adecvata de ingrijire intrucat:

- prin caracterul sau „special”, institutia intruneste conditiile propice satisfacerii nevoilor educarii, ingrijirii sanatatii, realizarii unor activitati productive;

- gradul redus de acceptare a persoanelor cu handicap la nivelul comunitatii;

- opozitia rudelor persoanelor cu dizabilitati fata de perspectiva trecerii de la ingrijirea acestora in institutii, la ingrijirea in comunitate;

- institutia permite dezvoltarea unor proceduri standard de educare, de reabilitare, ca si specializarea personalului, ceea ce ar permite rationalizarea si cresterea eficientei acestor procese;

- institutia dispune de un mediu adecvat, de echipament adaptat nevoilor speciale ale celor internati;

- lipsa unor dovezi incontestabile care sa demonstreze superioritatea plasamentului in comunitate, comparativ cu cel institutional.