Funcționarul Public

I. Introducere

1.1 Motivarea alegerii temei

În viaţa cotidiană fiecare dintre noi ne confruntăm cu situaţii care necesită serviciile oferite de administraţia publică. Nu puţine sunt cazurile în care comportamentul funcţionarilor publici nu se conformează standardelor de profesionalism cerute de funcţia pe care o ocupă. De asemenea, există o percepţie negativă a opiniei publice referitoare la prestaţiile reprezentanţilor instituţiilor de stat. Aceasta se referă la faptul că funcţionarii publici, în loc să servească interesele cetăţenilor, mai degrabă “le sabotează“.

1.2 Conjectură

Conjectura noastră este că funcţionarii publici au un comportament neprofesionist din cauză că munca pe care o prestează nu e motivantă în sine. Se ştie că munca în cadrul unui aparat birocratic este monotonă, nu permite asumarea de responsabilităţi, autonomie decizională, creativitate.

Prin studiul pe care l-am interprins, am vrut să verificăm dacă funcţionarii publici îşi percep munca ca fiind nemotivantă şi nesatisfăcătoare în sine.

Ideea de monotonie şi de ineficacitatea a muncii funcţionarilor publici contravine modelului ideal conceput de Weber, care pledează pentru eficienţa şi profesionalismul activităţilor publice.

Birocraţia reprezintă un fenomen aproape permanent al istoriei societăţilor moderne. Termenul de birocraţie are, însă, un înţeles echivoc.

Astfel, în sens strict etimologic, birocraţia se referă la puterea exercitată din birouri. Fără îndoială, colocvial, oamenii vorbesc despre birocraţie când se referă la rutina birourilor publice care presupun mereu şicanare faţă de cetăţeni. Această folosire vulgară a termenului are o conotaţie depreciativă şi ostilă la adresa administraţiei şi presupune de multe ori neîncredere faţă de această lume închisă, ciudată şi necunoscută particularului.

Atunci când ne referim la birocraţia de stat vorbim despre puterea statului şi de modul specific de exercitare a acesteia. În acest caz, birocraţia este identificată cu totalitatea funcţionarilor publici. Atunci când se încearcă, însă, utilizarea termenului în mod ştiinţific/teoretic se face referire la un mod specific de organizare sau la grupul uman care exercită puterea administrativă. Ideea centrală pe care se bazează funcţionarea birocraţiei moderne constă în definirea oficială a unor responsabilităţi date ale servitorilor publici prin intermediul legilor şi regulamentelor. Modelul lui Weber este o formulare care permite, într-un moment dat al istoriei, atunci când se ajunge la o anumită dezvoltare economică şi socială şi când sarcinile puterilor publice sunt numeroase şi complexe, construirea unei organizaţii care să corespundă unui dublu criteriu: cel al raţionalităţii şi cel al legalităţii sau, altfel spus, această organizaţie trebuie să corespundă unei raţionalităţi stabilite de către legi şi regulamente. Pornind de la această definire oficială a sarcinilor care prezintă zona centrală a modelului weberian, au fost explicate o serie de trăsături ale acestuia, şi anume:

În primul rând, trebuie evidenţiată raţionalitatea organizată de către lege, care presupune rezolvarea în scris a unor serii de dosare şi documente. Funcţionarii publici lucrează, în principal, pentru studierea şi elaborarea respectivelor documente şi pentru a da curs unor proceduri oportune pentru a se ajunge la o soluţionare a subiectelor la care se referă aceste dosare.

În al doilea rând, se evidenţiază noţiunea de ierarhie funcţională.

Nu este vorba doar de faptul că există puterea de conducere, ci şi de faptul că repartizarea sarcinilor superiorilor corespund unei ierarhii a funcţiilor astfel încât cele cu caracter mai elevat sunt îndeplinite de către agenţii aflaţi în vârful ierarhiei. Aceasta presupune că agenţii inferiori sunt controlaţi de cei superiori cu privire la conţinutul sarcinilor lor.

În al treilea rând, se remarcă specializarea funcţionarilor. Weber insista că birocraţia presupune o învăţare profesională. Activitatea birocratică este specializată pentru că funcţionarii trebuie să posede cunoştinţe specifice care sunt indispensabile organizaţiei.

De aici derivă profesionalizarea agenţilor publici, punct de vedere pe care Weber îl dezvoltă, referindu-se la poziţia internă şi externă a funcţionarilor faţă de organizaţie. Sarcinile birocratice se exercită ca o profesiune, iar profesionistul care le îndeplineşte se găseşte într-o poziţie sau într-o situaţie tipică. Condiţia de funcţionar, care se îndeplineşte în mod continuu, se acceptă prin numirea de către o autoritate superioară, iar, în baza sa, funcţionarul primeşte o remuneraţie fixă şi se bucură de un anumit respect social. În consecinţă, se poate observa că, unul dintre elementele acestei raţionalităţi organizate de către lege se concretizează în faptul că sistemul de dominare este asigurat de către profesionişti stabili şi nu de amatori, care să-şi rezerve parţial timpul şi altor ocupaţii, aşa cum se întâmplă în cazul organizaţiilor feudale sau în virtutea unei loialităţi faţă de seful carismatic.