Evacuarea populației în caz de dezastre

Argument

Evacuarea, ca măsură de protejare a vieţii şi bunurilor materiale a fost folosită, sub diferite forme, de la începuturile societăţii umane. Istoria a consemnat numeroase astfel de cazuri dintre care amintim doar câteva:

- plecarea evreilor din Egiptul Antic către Ţara Sfântă (consemnată de Biblie ca „Exodul”);

- retragerea la sud de Dunăre a administraţiei şi armatei romane din Dacia, pe timpul împăratului Aurelian;

- evacuarea preventivă a unor zone din teritoriul naţional în pericol de a fi ocupate de diverşi invadatori (turci, tătari, polonezi, ruşi etc.) de-a lungul istoriei noastre;

- trimiterea tezaurului naţional şi a bunurilor casei regale la Moscova în timpul primului război mondial;

- retragerea populaţiei şi a bunurilor sale materiale din zona Cadrilaterului în Dobrogea, înainte de declanşarea celui de-al doilea război mondial.

Prima mărturie scrisă românească, care atestă preocuparea pentru necesitatea realizarii evacuării o întâlnim în Învăţăturile lui Neagoe Basarab-domn al Ţării Româneşti (1512-1521) către fiul său Theodosie: „Pentru aceea te învăţ fătul meu: feciorii şi fetele şi femeile boiarilor şi slugile tale să fie mai îndărăt, iar războiul să-l faci să fie în faţă”.

O dată cu apariţia societăţii industrializate, în scopul asigurării protecţiei populaţie, a bunuilor materiale şi a valorilor de patrimoniu pe timp de război sau în alte situaţii speciale, activitatea de evacuare a căpătat un caracter organizat, reprezentând una din sarcinile umanitare ale protecţiei civile.

Prin evacuare, ca măsură de protecţie, se înţelege scoaterea organizată din municipiile reşedinţă de judeţ, oraşe, comune, precum şi din alte localităţi, la nevoie, în timp de război sau în caz de dezastre, a unor instituţii publice şi operatori economici, categorii de populaţie şi bunuri materiale, în zone şi localităţi care asigură condiţii de protecţie a personalului, de funcţionare a instituţiilor publice, a operatorilor economici respectivi, precum şi pentru protejarea valorilor materiale şi culturale.

Evacuarea, în caz de război, urmăreşte descongestionarea unor localităţi prin scoaterea acelei părţi din bunuri materiale care nu fac obiectul acţiunilor de apărare şi care prin păstrarea lor ar spori atât pierderile umane, cât şi distrugerile de bunuri materiale. În acest caz, evacuarea se face înainte de declanşarea ostilităţilor (în 1939-1940, în Anglia, au fost evacuaţi copii din marile zone urbane în cele rurale), sau pe timpul desfăşurării acestora (evacuarea celei mai mari părţi din populaţia Prusiei Orientale, în 1944-1945, din faţa trupelor sovietice ).

Evacuarea în cazul produceri dezastrelor se execută în funcţie de tipul de dezastru, în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Hotărârea pentru executarea evacuării este luată, în funcţie de situaţia creată, de către primar sau de prefect, după caz, la propunerea comitetului pentru situaţii de urgenţă competent (exemplu, evacuarea populaţiei în cazul inundaţiilor din iulie 2008 din judeţul Botoşani când decizia evacuării populaţiei a fost luată de catre dl. Inspector Şef al IJSU Botoşani şi de subprefectul judeţului).

Impactul psihologic asupra populaţiei

În ultimii, ani în majoritatea ţărilor se acordă o atenţie constantă pentru pregătirea populaţiei în caz de dezastre. Se difuzează materiale tipărite în legătură cu măsurile de protecţie civilă, filme documentare despre distrugerile produse de calamităţi şi catastrofe, precum şi despre învăţămintele care ar trebui să ni le însuşim (periodic, postul de televiziune “Discovery” transmite asemenea filme). Programele de învăţământ au început să conţină şi ele noţiuni de protecţie civilă.

Informarea post-dezastru are drept scop să împiedice ca supravieţuitorii să rămână fără ştiri, fără orientare. Radioul, televiziunea, difuzoarele instalate pe străzi, presa, internetul etc. trebuie să lămurească imediat despre natura şi proporţiile dezastrului, să amintească măsurile de protecţie necesare, să indice căile de evacuare a sinistraţilor, locul lor de cazare etc. Într-un cuvânt, scopul informării este de a realiza şi menţine un contact permanent cu populaţia supravieţuitoare, ferind-o astfel de diversele informări ale realităţii datorate zvonurilor şi ştirilor false, intenţionate sau neintenţionate. Aceeaşi muncă de informare şi de sprijin a traumatizaţilor trebuie dusă şi la punctele de adunare în spitalele de evacuare şi în punctele de prim-ajutor medical, concomitent cu îngrijirile medicale necesare. Conlucrează astfel în acordarea asistenţei psiho-sociale şi medicale echipele de sprijin psihosocial şi cele de prim-ajutor medical. Psihologii (psihosociologii) şi medicii se confruntă cu o multitudine de situaţii. Asistenţa pentru victimele şocului emotiv care au grave tulburări se desfăşoară în cadrul unităţilor medicale de specialitate. Întotdeauna însă, este binevenită conlucrarea cu formaţiunile sanitare de protecţie civilă. Aceasta devine posibilă în mai toate cazurile, fie că echipele de sprijin se numesc echipe de sprijin psihosocial şi ele includ pe cele de prim ajutor medical, fie că sunt independente. În orice caz, întregul personal al echipei trebuie să aibă minime cunoştinţe atât pentru acordarea primului ajutor psihologic, cât şi pentru cel sanitar. Importanţa conlucrării amintite are o finalitate optimistă: cu totul altfel evoluează spre vindecare o leziune traumatică la o persoană cu o stare psihică bună, decât la cei şocaţi, cuprinşi de teamă şi panică sau lipsiţi de asistenţă specializată.

Reacţiile de frică, disperare, stările de supraexcitaţie sau de agitaţie, panica necesită măsuri adecvate în funcţie de necesitatea fiecărui caz. Unui om zguduit de frică nu are rost să i se spună că starea sa de slăbiciune, senzaţiile sale fizice penibile, tremurăturile, ameţelile, greţurile, palpitaţiile nu au nici un substrat real. A îndemna pe cineva într-o asemenea situaţie să fie “mai bărbat”, “mai cu inimă”, nu este o încurajare, ci o subliniere dureroasă a unei stări de fapt, pe care cel în cauză nici nu o doreşte ci doar o suportă.