Etnia și Națiunea

ETNIA ŞI NAŢIUNEA ÎN PREOCUPĂRILE ANTROPOLOGICE CONTEMPORANE

1. Relevanţa studierii etniei în lumea contemporană

De-a lungul secolului trecut, etnia, ca realitate psiho-socială, a fost pusă adesea sub semnul întrebării. Mulţi gânditori considerau că ea va rămâne o amintire a istoriei omenirii, deoarece pe calea progresului, a dezvolării tehnologice fără precedent şi a globalizării nu va mai conta ce identitate etnică avem.

De pildă, sociologul american Robert Park (1864-1944) considera că forţa identităţii etnice se va atenua odată cu afirmarea modernităţii, etnicitatea fiind o sechelă a lumii tradiţionale şi o rezistenţă la schimbare.

Will Kymlicka, profesor la Queen’s University Kingston, Canada, susţine că în cea mai mare parte a secolului trecut etnicitatea a fost privită de către teoreticienii politicului ca un fenomen secundar, marginal, care ar fi trebuit să dispară odată cu modernizarea societăţii, un subiect neinteresant pentru aşa-numiţii „teoreticieni progresişti ai politicului”. Această ignoranţă s-a perpetuat până în anii ’80. Astăzi însă problematica grupurilor etnoculturale, în speţă a drepturilor colective ale acestora, ocupă o poziţie centrală în preocupările politologilor din Occident. Kymlicka găseşte două motive ale trezirii interesului pentru acest subiect: conflictele etnice declanşate în Europa Centrală şi de Est după căderea comunismului şi problemele generate de valurile de imigranţi şi de refugiaţi în ţările occidentale.

O cercetare realizată în anul 1988 la Universitatea Maryland de către Ted Robert Gurr punea în evidenţă următoarele date: din 1945 până la sfârşitul anilor ’80, 268 de comunităţi etnoculturale din 114 ţări au fost implicate în conflicte violente. Reactualizarea datelor cercetării în anul 1995 a scos la iveală un procent de 20% din populaţia lumii care e implicată în astfel de conflicte cu miză etnică şi un număr de peste 60 de ţări unde se înregistrau mişcări pentru autonomie.

Sociologul italian Daniele Petrosino afirma, la sfârşitul secolului trecut, că ţările dezvoltate (primele care ar fi trebuit să confirme ipotezele progresului ireversibil către o lume non-etnică!) au cunoscut, începând cu anii ’60, o creştere aproape exponenţială a numărului activităţilor de natură etnică, în formă de organizaţii, mişcări sociale, proteste şi revendicări (Petrosino, 1991).

Fără a nega importanţa fenomenelor de globalizare, tot mai mulţi teoreticieni susţin că „satul mondial“ de care se vorbea cu entuziasm acum câteva decenii este irealizabil şi că ideile despre o ordine globală şi despre o lume uniformizată sunt, în ansamblu, părăsite. Societăţile contemporane recunosc în schimb că valorile tradiţionale (adeziunea la cultură, limbă, religie, etnie) au locul şi rolul lor în acestă lume complexă în care omul contemporan îşi defineşte identitatea. Se consideră, astfel, că unele persoane se identifică în mai mare măsură cu naţiunea, cu etnia sau cu grupul lor religios, pe când altele sunt mai tentate să se considere părţi ale noilor constructe globalizante: societate civilă, religie globală, organizaţii internaţionale etc. (Diaconu, 1998).

Cert este că evenimentele violente sau mişcările protestatare ori revendicative ce marchează prezentul sau trecutul apropiat (vezi fosta Iugoslavie, Kosovo, fostele republici sovietice, Irlanda de Nord, Rwanda, Somalia, ţările arabe, Quebec, Ţinutul Secuiesc etc.) dovedesc substanţialitatea legăturilor bazate pe etnie, pe limbă şi pe religie. În fiecare dintre aceste „puncte nevralgice” ale mapamondului, factorul etnic a fost sau este prevalent.

În SUA, politica „melting-pot” nu mai are azi nici o şansă de reuşită. Ceea ce se dorea până nu de mult a fi un „creuzet” unde toate etniile vor fi asimilate într-o nouă unitate culturală, renunţând în mod treptat la propriile tradiţii până la a treia generaţie de emigranţi şi integrându-se firesc în cultura societală comună, se dovedeşte astăzi a fi un spaţiu al unei puternice competiţii interetnice. Hispanicii (latinos) nu numai că rezistă asimilării, dar se consideră chiar superiori americanilor şi îşi intensifică acţiunile de revendicare a unor drepturi colective precum recunoaşterea spaniolei ca limbă oficială în statul Florida (Mihu, 2002).