Elitele Puterii și Liderul Politic

1. PUTEREA. PUTEREA POLITICĂ.

Încă din timpul societăţilor primitive relaţiile de putere au stat la baza constituirii grupurilor sociale. Întotdeauna în cadrul comunităţii s-a reliefat un individ capabil prin calităţile sale intelectuale şi practice să impună o ordine, o organizare şi o ierarhie socială. Membrii triburilor ascultau cu sfinţenie de conducător, de vraci sau şaman, care întrunea într-un tot funcţiile de preot şi doctor şi de războinicii care, sub vigilenta îndrumare a şefului, asigurau securitatea grupului. Aceste persoane constituiau nucleul conducător, nucleul ales, elita societăţii de atunci. Chiar şi acum, după mii şi mii de ani, în cadrul aşezărilor rurale funcţionează nescris un centru al puterii format din primar, doctor, preot, judecător (de pace) şi poliţist.

În lucrarea sa „Studii de sociologie politică”, profesorul Virgil Măgureanu constată că „grupurile umane permanente, mai restrânse sau mai largi, bazate pe ierarhii şi pe interese distincte şi de lungă durată, cu moduri specifice de organizare consemnate în ritualuri sau legi şi unde formele de activitate nu sunt izvorâte din convingeri spontane ori ocazionale ci, dimpotrivă, sunt dirijate de către sau grupuri şi executate de către alte persoane sau grupuri, chiar dacă acestea din urmă nu doresc întotdeauna acest lucru şi ar fi tentate chiar să opună rezistenţă, sunt, în mod cert, caracterizate de putere” (Măgureanu, 1997, 64).

Fiecare individ este influenţat de altul sau de alţii în acţiunile sale şi la rândul său îşi impune voinţa faţă de o persoană sau un grup într-un permanent vârtej al relaţiilor de putere. Ne confruntăm zi de zi cu diverse forme de putere: socială, politică, economică, religioasă, militară, ştiinţifică etc. La rândul nostru, în funcţie de rolul şi status-ul pe care-l deţinem în societate deţinem, simbolic sau practic, un anumit tip de putere. Dar, dintre toate formele de putere, numai „puterea politică creează acel «vertige de pouvoir», ameţeală sau putere la cel care o deţine” , pentru că ea este singura care poate naşte sentimentul de „complet”, de deţinere a unei forţe apropiate de cea a Divinităţii. Puterea politică cuprinde şi îşi subordonează celelalte forme de putere. Ea are un caracter integrator şi este exercitată la nivelul global al unei comunităţi. Însăşi existenţa unei societăţi (moderne sau arhaice) se bazează pe ordine, organizare şi ierarhie socială, toate acestea fiind asigurate de puterea politică.

În societăţile contemporane, statul reprezintă principalul instrument al puterii politice. Statul, ca fenomen, şi-a făcut apariţia, conform istoricilor, în perioada dintre sfârşitul paleoliticului superior şi începutul neoliticului, când marile uniuni de triburi au început să se stabilească în aşezări permanente. Dezvoltarea socială adusă de crearea comunităţilor stabile a provocat naşterea unei noi forme de organizare socială, care să asigure supravieţuirea. „Nevoia de coordonare a eforturilor de asigurare a ordinii în interior şi de apărare de atacurile externe, ca şi de organizare, a evidenţiat rolul factorului politic, în dubla sa ipostază, în formarea şi evoluţia statului: pe de o parte, în coordonarea eforturilor de dezvoltare a comunităţii; pe de alta în apariţia şi oficializarea clivajului dintre conducători şi conduşi, deci a fenomenului de dominare şi constrângere, fie pe cale materială, fie pe cale spirituală, religioasă, morală, economică sau pur politică”(Măgureanu, 1998, p.177).