Dreptul - Instrument al Controlului Social

CAPITOLUL I

DREPTUL - INSTRUMENT AL CONTROLULUI SOCIAL

Problemele controlului social sunt prezente astăzi în orice teorie sociologică, fie că este preocupată de condiţiile generării şi menţinerii ordinii sociale existente, fie că este orientată spre procesele schimbării sociale. În sensul său cel mai larg, controlul social desemnează un ansamblu de „agenţi", "forme", „mijloace" şi „mecanisme" prin care societatea realizează reglarea comportamentelor indivizilor şi grupurilor umane în scopul asigurării propriului său echilibru specific.

Concepţii şi puncte de vedere cu privire la controlul social

Termenul de „control social" a pătruns definitiv în câmpul teoriei sociologice la începutul secolului XX, după ce Edward Alsworth Ross, reunind o serie de articole care văzuseră lumina tiparului în „American Journal of Sociology"', publica, în 1901, cunoscuta sa lucrare „Social control. A Survey of the Fundations of Order". Dar, atât termenul, cât mai ales problematica subsumată acestuia nu reprezentau o noutate absolută pentru acea vreme. Încă de la mijlocul secolului trecut, tratând problema ordinii şi a rolului pe care aceasta îl are în manifestările concrete ale moralei, religiei etc, Auguste Comte abordase implicit problematica „controlului social". De asemenea, înaintea lui E.A. Ross, cum de altfel recunoaşte el însuşi, termenul de „control social" fusese utilizat de Herbert Spencer în „Principles of sociology" (vol. II, partea a IV-a, ed. 1893) în legătură cu teoria formulată de acesta asupra „guvernării ceremoniale", pe care el o considera ca forma cea mai veche de guvernământ. In acelaşi timp, Emile Durkheim, în lucrarea sa de doctorat „De la division du travail social" (1893), contestând explicaţia arti¬ficială a contractului social, propunea o teorie a organizării soci¬ale pe baza normei şi a sancţiunii, ca premise ale existenţei oricărei societăţi. Ulterior, E. Durkheim şi şcoala sa sociologică şi-au adus şi alte contribuţii valoroase în studiul implicit al problemelor „controlului social", pregătind, într-un fel, con¬diţiile pentru „lansarea în forţă" a şcolii americane a jurisprudenţei sociologice pe acest tărâm.

După publicarea cărţii lui E.A. Ross, „Social Control. A Survey of the Fundation of Order" (1901), referitoare la funda¬mentele controlului social, formele şi mijloacele de realizare a acestuia, la locul şi rolul său în cadrul mecanismului social, problemele controlului exercitat de societate asupra propriilor indivizi, grupuri şi colectivităţi umane, au atras atenţia unui mare număr de sociologi, dintre care cele mai notabile rezultate le-au obţinut cercetătorii americani grupaţi în binecunoscuta şcoală a Jurisprudenţei Sociologice.

Depăşind limitele noţiunii de „constrângere socială" promo¬vată în sociologia franceză de E. Durkheim şi colaboratorii săi, principalii reprezentanţi ai şcolii americane a Jurisprudenţei Sociologice, E.A. Ross şi R. Pound au fundamentat pentru prima dată, o interesantă şi originală teorie a mecanismelor şi pârghiilor principale, prin care orice societate îşi asigură stabili¬tatea şi funcţionalitatea . Astfel, prin „control social" , E.A. Ross înţelegea controlul exercitat asupra fiecăruia dintre noi de se¬menii noştri în sânul grupurilor, al relaţiilor sociale şi so¬cietăţilor cărora noi aparţinem . Această viziune asupra „con¬trolului social" 1-a condus pe E.A. Ross la examinarea „mijloacelor de control" sau a „instrumentelor de control", cum le numeşte el.

Potrivit concepţiei lui E.A. Ross, nici o societate nu poate funcţiona fără ordine; însă „ordinea socială" nu este nici instinctivă, nici spontană, ea este „mai degrabă fabricată decât înălţată natural", este „un artificiu " care se întemeiază pe controlul social .

A. Ross îşi sprijină teoria sa pe existenţa de necontestat a conflictelor în cadrul vieţii sociale, conflicte care nu pot fi soluţionate decât prin intermediul măsurilor de control social constant reînnoit, care încearcă să creeze „o ordine mai bună" .

În ultima parte a lucrării sale, E.A. Ross vorbeşte despre „sistemul general de control" , în cadrul căruia controlul social poate fluctua între un control „puternic" şi unul „slab", între un control „rigid" şi altul „elastic" etc. Preponderenţa în „sistemul general de control" a formelor „controlului clasic" , fundamentat pe sentimente morale sau dimpotrivă pe utilitate, depinde ea însăşi, după cum constată autorul, de structura societăţii .

E.A. Ross observă că „limitele controlului social" se concretizează în faptul că diferitele forme ale acestuia pot să intre în conflict, să se opună unele altora. Deşi importanţa şi ierarhia formelor controlului social nu este întotdeauna aceeaşi, se pare că formele „superioare" (adică cele mai eficace) sunt, aşa după cum remarca E.A. Ross, mai degrabă formele „interioare" . Dacă în condiţiile societăţii contemporane autorul american consideră că cel mai specializat şi organizat mecanism al controlului social este dreptul, pentru viitor el pare să spere că formele difuze şi interne ale controlului social, precum instrucţia, sugestia etc. vor fi predominante în raport cu celelalte .

Cercetătorul american W.G. Sumner leagă în schimb problemele controlului social de acelea ale diferitelor genuri de modele culturale tradiţionale, cristalizate şi standardizate . Potrivit concepţiei lui W.G. Sumner, reglarea conduitelor membrilor societăţii se realizează prin intermediul aşa-numitelor ,folkways" şi „mores". ,Folkways" (practicile şi uzanţele colective) sunt obişnuinţe şi cutume ale societăţii; ele se transformă în reguli şi imperative pentru generaţiile următoare. Atâta timp cât sunt în vigoare, susţine W G. Sumner, ele controlează într-un mod foarte eficient conduita indivizilor şi grupurilor. La rândul lor, mores , potrivit celor scrise de autor, „sunt cutume fundamentate pe judecată , care au capacitatea de a exercita constrângere asupra individului pentru a li se conforma" . În concepţia autorului american, chiar „instituţiile şi legile sunt moravuri condensate" .