Diglosia

Sociolingvistica, disciplină autonomă în plină dezvoltare are un domeniu propriu de investigaţie, în cadrul căreia s-au constituit o serie de concepte teoretice de bază. În multe comunităţi lingvistice, două sau mai multe varietăţi ale aceleiaşi limbi sînt folosite de unii vorbitori în condiţii diferite. Poate exemplul cel mai cunoscut îl constituie limba standard şi dialectal regional aşa cum sînt folosite, să zicem, în italiană sau persană, unde mulţi vorbitori utilizează dialectul local acasă, în familie sau între prieteni din aceeaşi arie dialectală, dar folosesc limba standard pentru a comunica cu vorbitorii altor dialecte sau în ocazii publice.

Termenul „diglosie”1 a fost utilizat pentru prima oară în 1928 de către elenistul francez Jean Psichari, care a descris exemplul grecesc, diglosia occitană în epoca trubadurilor, franceza normativă şi franceza populară. Termenul ,,diglosie" este introdus aici după modelul francezului diglossie, care s-a aplicat acestei situaţii, întrucît se pare că nu există în uzul curent în engleză nici un termen potrivit pentru a o desemna; în multe limbi europene se foloseşte cuvîntul „bilingvism" şi cu această accepţie specială.

În 1959 Charles Ferguson a utilizat termenul „diglosie” pentru a desemna coexistenţa a două variante profund divergente ale aceleiaşi limbi. Din punct de vedere semantic, termenul latin „bilingvism” şi cel grecesc „diglosie” sunt identici. André Martinet considera că alegerea acestui termen se explică uşor pentru cei ce identifică elementul „lingv-”, din „bilingvism”, cu „limbă oficială” (<fr. „langue”, engl. „language”), pe când elementul grecesc „-gloss-” nu impune, în mod necesar, noţiunea unei „limbi adevărate” (<fr. „vraie langue”).

Unii cercetători identifică cazuri de coexistenţă în aceeaşi comunitate a trei varietăţi. În Tunisia, de exemplu, în distribuţie diglosică se află araba clasică şi araba tunisiană, însă şi franceza are funcţiile sale. Asemenea situaţii au fost numite triglosie. Referindu-se la cazurile când mai multe variante sunt în relaţii funcţionale complementare (Singapore, Malaysia), sociolingviştii utilizează şi termenul poliglosie. Este, astfel, evident că diglosia diferă de simpla utilizare complementară a dialectului şi a limbii standard, dobândind trăsături specifice în diverse situaţii.

Conceptul de diglosie, utilizat pentru prima dată în 1928, în Franţa, de către Psihari, un autor de origine greacă, a intrat în uz larg în 1959 prin studiul Diglossia de Ferguson. Pe parcursul anilor a suportat numeroase interpretări. Charles Ferguson l-a utilizat pentru a desemna o realitate lingvistică în care sunt utilizate două varietăţi ale uneia şi aceleiaşi limbi: varietatea inaltă a limbii, cea literară, limba standard (varietatea A, high) şi varietatea joasă a limbii, cea dialectală, nonstandard (varietatea B, low). Ferguson a luat în calcul:

1) concurenţa celor două varietăţi ale aceleiaşi limbi.

2) statutul diferit al celor două varietăţi, uzajul cotidian pentru varietatea joasă (low) şi uzajul oficial pentru varietatea înaltă (high) impusă drept normă oficială în învăţământ, mass-media, justiţie, armată, etc. Sensul conceptului de diglosie este extins la toate societăţile în care se utilizează limbi sau varietăţi diferite pentru funcţii diferite.

Definiţia completă dată de Ferguson termenului „diglosie” este următoarea: „DIGLOSIA is a relatively stable language situation in which, in addition to the primary dialect of the language (which may include a standard or regional standards), there is a very divergent, highly codified (often grammatically more complex) superposed variety, the vehicle of a large and respected body of written literature, either of on earlier period or in another speech community, which is learned largely by formal education and is used for most written and formal spoken purposes, but is not used by any sector of the community for ordinary conversation”.