Despre Sinucidere

In lucrarea “Sinuciderea” (1897), E. Durkheim dezvolta tematica anomiei in contextual oferit de interpretarea principalilor factori sociali care determia frecventa sinuciderilor.Astfel, el incearca sa demonstreze ca sinuciderea nu este cauzata de atributele personale ale indivizilor, ci prin influentele exercitate de populatie asupra raporturilor lor de interactiune si asupra gradului lor de atasament fata de societatea din care fac parte.In demonstratia sa, Durkheim pune in relatie o variabila independenta (caracterele rasiale, religioase, economice sau politice ale unei populatii) si alta variabila (rata sinuciderilor), constatand, prin comparatia dintre diferite populatii, daca exista sau nu o corelatie intre aceste doua variabile. Ulterior, acesta ajunge la concluzia ca nu se pot infera corelatii pozitive intre sinucidere si trasaturi fizice sau geografice ale mediului, caracteristicile biologice sau psihologice ale indivizilor, de unde este si justificata necesitatea de a recurge la factorii sociali ca fiind singurii in masura sa explice frecventa si variatiile sinuciderilor.

In aprecierile sale in materie de sinucidere,Durkheim face o comparatie intre catolici si protestanti, afirmand ca rata sinuciderilor este cu mult mai ridicata in randul acestora din urma in comparatie cu catolicii. Acesta motiveaza aceasta diferentiere din cauza sistemului comun de credinte si practici religioase.In ceea ce priveste catolicii, sistemul lor este unul foarte riguros, fata de care indivizii nu pot manifesta nici o initiativa personala.Relatia bisericii cu protestantii este, in schimb, complet diferita.Credinciosilor nu le este impusa nici credinta, si nici practicile profesionale, individul fiind astfel liber in a decide in legatura cu adevarul religios.O asemenea libertate nu este insa de natura individuala, ci deriva chiar din preceptele religioase comune care solicita imperios protestantului sa-si exercite responsabilitatea religioasa in mod liber.

O asemenea problematica este prezenta si in lucrarea « Diviziunea muncii sociale » ; presiunile sociale obliga pe indivizi sa se diferentieze intre eisi sa-si dezvolte in mod liber personalitatea. Pe de alta parte, ele cer individului sa dezvolte relatii contractuale, pentru a dezvolta actiuni compatibile cu ale celorlalti.

Urmarind trasaturile sinuciderii egoiste, Durkheim ofera si alte exemple preluate din domeniul vietii societatilor domestice si celor politice.Imunitatea fata de sinucidere pe care o prezinta cei casatoriti in raport cu celibatarii sau vaduvii se datoreaza societatii familiale, tot asa cum frecventa mai scazuta a sinuciderilor in perioadele de criza politica se datoreaza afirmarii mai puternice a constiintei colective si cresterii gradului de integrare sociala.

Al doilea tip de sinucidere evidentiat de catre Durkheim este cel ‘altruist’. Sinuciderea altruista, apare ca fiind opusa sinuciderii egoiste, cea din urma provenita dintr-o individualizare excesiva, iar cea dintai dintr-o socialitate exacerbata.

Durkheim apreciaza ca un om se poate sinucide si atunci cand este detasat de societate, dar si atunci cand este prea puternic integrat in aceasta. Pentru a demonstra acest lucru, Durkheim exemplifica prin cazul popoarelor primitive sau al societatilor antice, in care razboinicii preferau sa se sinucida decat sa infrunte efectele, considerate de ei ignobile,ale bolii si batranetii sau in care femeile si supusii trebuiau sa se sinucida pentru a-si urma, si dincolo de moarte, sotul sau stapanul. Dar in afara acestor cazuri, Durkheim ofera ca exemplu sinuciderile militarilor din armatele moderne in care datoriile impuse de disciplina colectiva prevaleaza asupra propriilor interese si dorinte ale individului. Durkheim afirma ca sinuciderile militarilor, in cazul in care onoarea le-a fost incalcata, seamana izbitor cu cele din societatile primitive,intrucat morala militara reprezenta ea insasi o supravietuire a moralei popoarelor primitive.