Delincvența juvenilă - cauze și forme de manifestare

Delincvenţa juvenilă: cauze şi forme de manifestare

Încă din cele mai vechi timpuri, gânditorii au fost preocupaţi să descopere resorturile care îl determină pe om să săvârşească infracţiuni. Începând cu Aristotel, Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Beccaria şi Bentham, constatăm un interes major pentru această temă de studiu.

Toate lucrările în domeniu par să fie de acord că delincvenţa juvenilă, spre deosebire de delincvenţa adulţilor, prezintă o serie de trăsături specifice care o particularizează.

Vorbind despre ceea ce îl determină pe minor să săvârşească infracţiuni, cercetătorii au ridicat o serie de întrebări:

- Minorul este delincvent sau bolnav?

- Delincvenţa juvenilă nu trebuie considerată ca un fenomen banal şi pasager?

- Minorul este delincvent sau victimă?

Un răspuns comun tuturor ar putea fi acela că lipsa de finalitate a sistemului social cu privire la nevoile urgente ale tânărului, incidenţa factorilor endogeni sau exogeni determină criminalitatea juvenilă

Ca formă specială de devianţă socială, delincvenţa juvenilă defineşte ansamblul conduitelor minorilor şi tinerilor aflate în conflict cu normele de convieţuire socială acceptate şi recunoscute într-o societate. Considerat, de cele mai multe ori, ca un efect al inadaptării sociale sau al deficienţelor de comportament şi personalitate din perioada adolescenţei, fenomenul de delincvenţă juvenilă ridică o serie de probleme teoretice, metodologice şi preventive pentru cercetători, specialişti şi practicieni din diverse discipline.

Ignorat sau chiar negat în perioada regimului totalitar din România, fenomenul delincvenţei juvenile s-a amplificat sensibil în perioada de tranziţie de după 1989

Perioadă caracterizată printr-un ansamblu de transformări evolutive, extrem de nuanţate, de natură bio-psihosocială, care definesc încheierea formării principalelor valori morale şi dobândirea unei creativităţi personale şi marcând stabilizarea personalităţii, adolescenţa reprezintă cea mai complexă etapă de dezvoltare a tânărului. Conturarea unei morale personale a adolescentului este dependentă de experienţele fundamentale pe care acesta şi le-a însuşit în familie, în şcoală, în grupul de prieteni , adică în grupurile care au exercitat cele mai penetrante influenţe asupra formării şi evoluţiei conştiinţei sale morale. Evoluţia conştiinţei morale permite adolescentului să adopte conduite morale autonome în care se exprimă fie dezacordul, fie acordul între planul intelectual (înţelegerea normelor morale) şi cel afectiv (conştientizarea afectivă a necesităţii reflectării acestor norme). De exemplu, o serie de adolescenţi pot avea o înţelegere adecvată a conţinutului normelor morale, dar să nu acţioneze potrivit acestei înţelegeri, comiţând o serie de abateri şi încălcări flagrante ale normelor de comportare în familie, şcoală sau în societate. Există cazuri în care incapacitatea de interiorizare afectivă a semnificaţiei normelor morale se datorează unor tulburări de comportament ale adolescentului, favorizate de un climat educativ cu valenţe negative pentru care familia apare, în primul rând, responsabilă.

Departe de aconstitui un fenomen omogen, definit printr-o etiologie specifică şi prin motivaţii stricte de natură antisocială, delincvenţa juvenilă cunoaşte definiţii şi accepţiuni extrem de diverse, care includ, deopotrivă, tât manifestările deviante cât şi actele de încălcare sau transgresare a legii penale comise de tineri

Absenţa unor criterii comune, concise şi adecvate generează o serie de ambiguităţi în definirea delincvenţei juvenile, această noţiune înglobând o serie de conduite, condiţii şi situaţii de viaţă unite prin normativul penal. Desemnând, în general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor care nu au împlinit vârsta majoratului, termenul de delincvenţă ca atare se aplică la diferite forme de comportament şi la categorii eterogene de minori şi adolescenţi: cei care transgresează legea, cei abandonaţi de părinţi sau educatori şi care se integrează unor anturaje nefaste potenţial delincvente, cei care au fugit de acasă sau din mediul şcolar ca urmare a aplicării unor sancţiuni aspre, brutale, vagabondând, cei care au nevoie de protecţie şi îngrijire pentru diferite motive (decesul părinţilor, tulburări de comportament, dezorganizarea familiei).

Considerând că expresia delincvenţă juvenilă se poate aplica la tot ceea ce „displace” adulţilor privind conduita tinerilor, J. Jasinski evidenţiază că în legislaţia cu privire la minori, spre deosebire de cea aplicată adulţilor, sunt considerate delicte o serie de conduite care nu intră în incidenţa infracţionalităţii ca atare Acestea sunt comportamente a căror natură delictuală nu se poate defini decât prin consecinţele sale. Dacă consecinţa nu s-a produs, tânărul nu reprezintă decât un delincvent potenţial, care este sancţionat în mod preventiv, prin măsuri disciplinare pentru erorile educatorului. Delincvenţa juvenilă, în ansamblul său , nu este altceva decât consecinţa absenţei sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de protecţie şi îngrijire primite în familie, a eşecului activităţii de educaţie morală primită în şcoală Un minor delincvent este, de fapt, o victimă şi nu un vinovat conştient la responsabilităţile ce i se impută

Revenind la definiţia delincvenţei juvenile din punctul de vedere al vârstei majoratului penal: vârsta majoratului penal diferă de vârsta majoratului civil. Codul penal român stabileşte următoarele limite de vârstă privind răspunderea penală a minorului:

- Minorii aflaţi sub vârsta de 14 ani nu răspund penal pentru faptele lor întrucât există prezumţia absolută că sunt lipsiţi de discernământ, neavând deci capacitatea intelectuală, afectivă şi volitivă de a percepe fapta licită şi consecinţele negative ale acesteia

- Minorii aflaţi între 14 şi 16 ani răspund penal numai dacă se dovedeşte, pe baza expertizei medico-psihiatrice, că au acţionat cu discernământ

- Minorii între 16 şi 18 ani răspund penal întocmai ca adulţii

Identificarea „cauzelor crimei”poate fi considerată problema centrală a criminologiei. Cunoaşterea cauzală sau etiologia criminală cunoaşte două categorii de teorii, după cum a fost interpretată crima: ca fenomen individual sau colectiv.