Datul de Grindă

Introducere

„A trecut o lună de când am intrat în noul an, dar eu am rămas cu gândul la Crăciun, la sărbători. Mai exact la seara Ajunului, a colindatului, sau mai degrabă a colindeţii, aşa cum îi spuneam noi când eram copii. Îmi amintesc cât de emoţionaţi eram cu toţii, eu, sora mea, cei doi veri ai mei, la gândul că vom porni, din poartă-n poartă, să colindăm, iar la sfârşit, spre dimineaţă, să înşiruim toţi covrigii, să-i numărăm, să vedem cine are cei mai mulţi şi cine cei mai puţini. Bineînţeles că noi, fetele, aveam cei mai puţini, căci noi colindam la câteva case de pe uliţa noastră (de-abia ne luau şi la alea), pe când bunicul şi verii mei veneau de câteva ori în timpul nopţii să-şi deşarte traistele pline de covrigi, mere sau nuci, uneori chiar şi portocale (pe vremea aceea se găseau mai greu). Ca să compenseze tristeţea noastră, mamaia ne da covrigi pe furiş, covrigi făcuţi de ea, astfel mai reuşeam şi noi să recuperăm din „pierderi“ şi să umplem traistele pe care tot ea ni le făcea special pentru seara de colindeţe, traiste cu tot felul de dulciuri pe care ni le împărţea şi în care mai găseam în fiecare an câte 50 sau 100 de lei, după buget, vorba lui Caragiale.

Bucuria colindatului nu o egala însă pe cea a datului în grindă. Înainte să plecăm la colindat, mamaia ne strângea pe toţi la un loc şi ne împărţea câte un colac gros, pufos, pe care ni-l aşeza apoi pe cap. Partea cea mai frumoasă venea acum: tataie ne prindea cu amândouă mâinile şi ne ridica până sus la grindă, la tavan, iar mamaia ţinea cu o mână colacul să nu cadă de pe cap. Era bucuria cea mai mare, ţipam de fiecare dată când ajungeam cu capul aproape de tavan, extaziaţi de senzaţia de înalţime, de rapiditatea cu care ne urcau şi ne coborau de la tavan. Printre chiotele noastre de veselie, de-abia se mai auzeau cuvintele rostite de tataie:

„Atâta mare să se facă grâul

Atâta mare să se facă porumbul!“

Astfel, îmbujoraţi, plecam la colindat. Să ne dea de-a grinda era marea noastră bucurie în seara de Ajun, o bucurie a vârstei inocenţei, a copilăriei, căci după ce-am împlinit şase, şapte ani nu ne-au mai dat în grinda. Nu ştiu de ce. Poate nu ne mai puteau ridica la tavan din cauza kilogramelor?”

Capitolul I – Moaşa

În viaţa tradiţională a satului, moşitul era o funcţie, o cinste obştească, nu o profesie în sensul de azi şi, ca atare, nu se remunera cu bani. În ierarhia satului, moaşa îşi avea locul ei bine stabilit şi pentru împlinirea ritului ea era dăruită, iar între ea şi femeile şi copiii moşiţi se stabilea o legătură socială care incumba anumite obligaţii prezentate în continuare .

La naştere, femeia beneficiază de o dublă asistenţă: mă refer numai la forma tradiţională a ciclului acestor obiceiuri, obţinute printr-o reconstituire. Există deci o asistenţă „profesională”, asigurată de femei bătrâne cunoscătoare a vechilor practici de medicină populară şi farmacopee, asistenţă solicitată în cazuri speciale, de naştere grea, şi destinată să preîntâmpine riscurile. Dacă această asistenţă este accidentală, se poate constata o alta, obligatorie, asigurată de către „moaşă”. Este vorba de o asistenţă de altă natură decât profesională. Pentru a determina însă esenţa ei, să înregistrăm mai întâi actele pe care moaşa le efectuează în momentul naşterii. Ea primeşte copilul la venirea lui pe lume, îl ridică de lângă mamă. Taie cordonul ombilical, conform unui ritual precis, face copilului prima baie, îl înfaşă, respectând la fiecare act prescripţiile tradiţionale. În unele sate din Munţii Mehedinţi, când taie cordonul ombilical şi îl leagă, moaşa săvârşeşte şi un ceremonial de „botezare” a pruncului, dându-i un nume. Ea se ocupă apoi de femeia lehuză şi de îndeplinirea altor rituri legate de momentul naşterii.

Moaşa este, prin urmare, actantul principal, căruia îi revine efectuare tuturor riturilor implicate în această etapă a obiceiurilor din ciclul naşterii. Ce anume îi conferă moaşei dreptul şi obligaţia de a preceda la „oficierea” atâtor ceremonialuri? O anume calitate a sa, care nu este, aşa cum am vazut deja, profesională. Explicaţia o dă un element ce ţine de raportul structura socială – viaţa ceremonială; calitatea în virtutea căreia moaşa acţionează este natura social-familială. Potrivit tradiţiei, moaşa este aleasă cu obligativitate, din rudele de sânge ale tatălui copilului . Ea apare ca o mandatară a spiţei de neam patriliniară, din împuternicirea şi în numele căreia acţionează. „Cine ţine felul bătrânesc ia moaşă din neamurile tatălui copilului, de baştină, care l-a moşit pe el” . „Moaşa se punea din neamuri, dintr-a neamurile lui bărbatul. Bărbatu pune moaşă, ce, treci înaintea bărbatului? Dacă nu pui moaşa lui, te blesteamă.” .

Condiţia de rudenie cu tatăl copilului, moaşa o realiza însă indirect, prin soţul ei. Acesta era de fapt un consangvin al tatălui noului născut. Aşa se explică de ce, în obiceiurile de la naştere, moaşa nu este considerată singură, ci împreună cu bărbatul ei, ca moşi. În Mehedinţi, a putut fi reconstituită tradiţia conform căreia asistenţa rituală a naşterii era efectuată chiar de către un bărbat, neam de sânge al tatălui copilului. Moaşa era deci numai soţia moşului.

Ridicarea simbolică a copilului este primirea unui nou-născut de către neamul căruia el îi aparţine, neam prezent prin moaşă. În acest context, însuşi verbul care indică asistarea naşterii, a moşi, se încarcă cu un sens nou, altul decât cel profesional, sau, mai bine zis, recapătă vechiul său sens: acţiune de încadrare a noului născut în comunitatea de neam, în ciclul ei de generaţii, în tradiţiile în care l-au menţinut şi care îl vor perpetua.