Copil, familie, sănătate mentală

Precizări conceptuale

Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (2001) sănătatea mentală este acea stare de bine în care individul este pe deplin conştient de abilităţile sale, poate să facă faţă situaţiilor dificile ale vieţii de zi cu zi, este eficient la locul de muncă, are sentimentul satisfacţiei pentru munca depusă şi este capabil să contribuie la dezvoltarea comunităţii în care trăieşte.

Cele mai frecvente tulburări de sănătate mentală în rândul copiilor şi adolescenţilor sunt: tulburările de anxietate, depresia, ADHD, problemele de comportament agresiv de tip bullying (o formă de violență fizică și psihologică) și tulburările de conduită etc.

Percepția asupra copilului cu probleme/tulburări de sănătate mentală

„Capacitatea de adaptare a părinţilor la apariţia unui copil în viaţa lor este mult condiţionată de calitatea relaţiilor existente între ei, în perioada premergătoare evenimentului.” (Munteanu Anca, 1998, pag. 63).

Cercetările în domeniu au demonstrat existenţa unor dificultăţi, din partea părinţilor, în acceptarea faptului că propriul copil poate suferi de o tulburare de sănătate mentală. Motivaţiile principale ale acestora ţin de imaginea socială a sistemului psihiatric, imagine afectată de o serie de stereotipuri/prejudecăţi.

De asemenea, faptul că un copil beneficiază de îngrijire în sistemul de sănătate mentală este considerat, de o parte a părinţilor şi a cadrelor didactice, de natură să afecteze dezvoltarea ulterioară a acestuia. Astfel, atitudinea părinţilor dar şi reacţia mediului social este mai puţin favorabilă copiilor cu tulburarii de sănătate mentală decât în cazul celor cu deficiență de ordin fizic.

M. Chiva (apud. P. Arcan, D. Ciumăgeanu 1980) studiind atitudinea adoptată de părinţi faţă de copilul cu o tulburare de sănătate mentală, a observat că ea depinde de următorii factori:

a. gradul deficienței sau al anomaliei;

b. factorii afectivi, sociali şi culturali ai anturajului care condiţionează modul în care mama trăieşte această realitate;

c. nivelul de aspiraţie familială şi valorizarea potenţialităţilor intelectuale;

d. măsura în care copilul nu a corespuns aşteptărilor paterne, în sensul unei realizări intelectuale şi profesionale.

După acceptarea faptului că propriul copil poate avea o problemă de sănătate mentală, decizia părintelui de a se adresa unui specialist în sănătate mentală poate fi influențată de profesioniştii din sistemul educaţional. Aceștia pot exercita asupra copilului și familiei presiuni ca: ameninţarea cu excluderea, mutarea din clasă a copilului, izolarea copilului în grupa de grădiniţă sau în clasa de şcoală etc.

Referitor la modul în care copiii cu probleme de sănătate mintală ajung în sistemul de psihiatrie, majoritatea medicilor şi psihologilor clinicieni din domeniu, identifică trei direcţii distincte:

a. medicul de familie;

b. medicul pediatru;

c. părinţii.

d. psihologii din sistemul privat.

În ceea ce privește modul de referire al specialiştilor poate fi identificat un anumit specific local, în ceea ce priveşte traseul copilului cu tulburări din sfera sănătăţii mintale. Astfel, acolo unde există o reţea (informală sau întreţinută de diferite instituţii din afara sistemului de sănătate mintală, instituţii de tip ONG) traseul copilului „se scurtează”, comunicarea dintre diferitele categorii de profesionişti este apreciată ca fiind mai eficientă, iar intervenţia terapeutică poate avea loc mai devreme.