Concepția psihologică a lui Petre Andrei despre fericire

Nu cred ca exista o definitie unica a fericirii, sau un singur criteriu de determinare a fericirii, caci sufletul omenesc e complicat si variabil de la individ la individ. Asa cum spunea filosoful Petre Andrei "Ceea ce provoaca fericirea unuia nu este uneori pentru altul nici macar un motiv de multumire trecatoare, ceea ce descreteste o frunte si inveseleste un chip poate produce altcuiva durere, caci un soare ce rasare intr-o parte, apune in partea cealalta" . Toti oamenii tind catre fericire, dar nu toti o concep la fel, de unde rezulta multimea teoriilor filosofice asupra fericirii. Sub aspectul subiectiv, fericirea poate fi studiata si sub o forma mai generala, mai obiectiva. Caci fericirea adevarata presupune o constiinta de sine dezvoltata care sintetizeaza datoria morala sociala cu aspiratia catre fericire. Filosofii din antichitate au considerat fericirea ca un fenomen individual si dependent numai de individ, pe cand in timpurile mai noi s-a pus fericirea in legatura cu societatea. Aristotel a facut din fericire continutul binelui moral. Platon credea ca fericirea e numai placerea purificata prin inteligenta. Feuerbach a sustinut ca fericirea este izvorul oricarei morale si legea absoluta a vointei noastre. Benedict de Spinoza spunea prin "amor intellectualis Dei": aceasta iubire produce fericirea; ea e o parte din iubirea pe care o are Dumnezeu pentru om si rezulta din cunostinta lui Dumnezeu . Cunostinta aceasta da omului virtutea si fericirea . De aceea, dupa teoria lui Spinoza, fericirea poate fi atinsa daca omul este condus de idei clare, fara afecte si pasiuni. Izvorul fericirii este in om, in ratiune. Leibniz deduce fericirea din virtute, iar virtutea o identifica cu perfectiunea, iar perfectiunea cu dobandirea de cunostinte, de reprezentari cat mai clare. Faust a cautat fericirea in gandire, dar nu a gasit decat dorul nespus de fericire. Hutscheson leaga notiunea de fericire de sentimentele morale, dar sustine ca morala e victoria iubirii pure, neinteresate asupra celorlalte dorinte si sentimente. Kant a exclus total fericirea din viata morala, fericirea fiind o notiune formala, valabila pentru domeniul transcendentului .

Fericirea adevarata nu e izvorata dintr-un singur fenomen psihic, ci din echilibrul sufletesc perfect, din abordarea tuturor celor trei fenomene fundamentale psihice: afectivitate, intelect, voluntarism.

Din ipoteza ca izvor al fericirii ar fi ratiunea, sentimental sau vointa a rezultat faptul ca exista trei conceptii subiectiviste asupra izvorului fericirii si anume: intelectualista, afectiva si voluntarista, toate avand comuna accentuarea factorului psihic subiectiv, caci "nu avem decat fericirea pe care o simtim, pe care o intelegem si mai ales pe care vrem sa o avem".

Conceptia intelectualista o gasim in antichitate reprezentata de Aristoteles, care reduce fericirea la confirmarea activa si dezvoltarea a ceea ce este specific la om si characteristic numai pentru el. Din acesta conceptie rezulta ca fericirea rezulta din exercitarea inteligentei, din actiunile rationale.

Conceptia afectiva. Sunt unii partizani ai acestei conceptii care pun fericirea in dependenta de functiile biologice, caci consider drept conditie absoluta a ei buna stare organic. Ei afirma ca "exercitiul normal al functiunilor organice este legat de o stare fundamental de fericire, de un sentiment de facilitate si de libertate, la care, fara indoiala, nu suntem decat rar atenti". Fericirea izvoraste deci din functionarea normal a vietii organice si psihice, ea rezultand din ,,armonia tendintelor unei fiinte si a conditiilor sale de existenta" sau din adaptarea unui organism la mediul sau.

- Petre Andrei, "Despre ideal. Despre fericire. Valorile estetice si teoria empatiei", 1996, Editura Ankarom, Iasi.