Caracterul Național

Nu ne poate fi deloc indiferenta imaginea pe care strainii, dusmani declarati sau prieteni presupusi, ne-au fixat-o de-a lungul timpului în diverse împrejurari, cu atât mai mult cu cât aceasta imagine si nu alta ar putea fi alterata de un strat mai subtire sau mai gros de subiectivism, de cele mai multe ori daunator, chiar si atunci când vor sa fie admirativi. Când critici pâna la negatie, când entuziasti fara rezerve, strainii care au relatat sau consemnat în scrierile lor docte sau în jurnalele de calatorie, unele aspecte specifice ale firii românului, fie pacatuiesc prin enuntul unor neadevaruri crase, bazându-se pe o serie de prejudecati devastatoare în plan atitudinal, fie îsi îngaduie sa supraliciteze anumite trasaturi de caracter pozitive, în detrimentul altora negative.

Însisi antropologii culturii din America zilelor noastre, pusi în ipostaza de a cerceta particularitatile unei alte culturi, recunosc ca judecatile lor contin, inevitabil, o marja mai mare sau mai mica de eroare, nu neaparat cauzata de anumite idiosincrazii sau neaderente la acel modus vivendi, invocat ci din tendinta expresa de a raporta totul la propria lor cultura, considerata superioara în raport cu celalalte.

Procedura poarta numele de etnocentrism si nu e specifica doar antropologiei; ne-am putea si noi molipsi de acest viciu daca, orgoliosi, nu am vedea decât paiul din ochiul vecinului nu si paiul din ochiul nostru. Altfel spus, consemnând doar propriile calitati si nicidecum defectele nationale, trasaturile de caracter pozitive si nicidecum aspectele negative sau, pur si simplu, cosmetizând realitatile doar ca sa fim credibili, sa stârnim interesul strainilor sub unghi turistico-folcloric. Nu e suficient sa ne confectionam, noi însine, o imagine convenabila, la modul propagandistic, ci mai degraba una autentica, adevarata, iesita fotografic din realitatea imediata.

Contrar afirmatiei sociologilor si antropologilor ca valorile se schimba relativ repede, judecatile generalizatoare cu care am fost etichetati ani de-a rândul - daca mai sunt si negative - se vor mentine si resimti în raporturile noastre cu strainii înca multa vreme, chiar daca valorile s-au schimbat între timp, infirmate fiind de realitate. De obicei, ne grabim sa etichetam, sa definim cât mai exact calitati si defecte, sa tipologizam, decretând în absolut anumite aspecte ale culturii si comportamentului unei comunitati umane sau alteia din dorinta de a gasi echivalente sau de a categorisi, de a masura o anumita dimensiune caracteriologica predominanta la unele neamuri si absenta la altele.

Asa se face ca multi comentatori înclina sa creada ca frantujii sunt, de la Descartes încoace, rationalisti, ca nemtii sunt disciplinati însa mai reci decât meridionalii sau sudicii în raporturile interpersonale, ca americanii, spre exemplu, au o fire pragmatica, aplecându-se spre aspectul practic al lucrurilor, ca grecii sunt buni navigatori dar si buni comercianti, ca italienii sunt neseriosi, ca evreii au un spirit mercantil iesit din comun, ca mexicanii fac din lipsa de punctualitate o regula etc. etc.

Diversitatea aceasta temperamentala si comportamentala exclude uniformizarea pe care o presupune o cercetare globalizanta, având un aspect benefic sub aspectul etnosului fiecarei natii. Ce s-ar întâmpla daca nu ne-am distinge prin limba, cultura si comportament unii cu altii, prin anumite trasaturi de caracter specifice, daca am actiona toti ca împinsi de niste resorturi ascunse, cum am arata noi românii de pilda, fara acea minima diferenta specifica ce exprima marea diversitate culturala care exista în lume si care se exprima în ultima instanta în firea noastra, în personalitatea noastra de baza? Nu întâmplator întelepciunea populara a gasit o expresie potrivita pentru a marca metaforic aceasta diversitate: câte bordeie atâta obiceie.

Despre felul nostru de a fi s-au exprimat o multime de personalitati din afara: politicieni, diplomati, scriitori, militari de cariera, oameni de rând, calatori care au intrat în contact direct cu populatia româneasca în decursul vremii sau indirect prin studiul culturii la distanta. Un mare prieten al culturii române - René Alecu De Flers, stabilit dupa al doilea razboi mondial în Germania, si care vorbeste si scrie perfect româneste -, tine sa-mi comunice într-o scrisoare recenta ca legaturile domniei sale cu românii sunt istorice (bunicul sau, ambasador al Frantei în România, a avut un rol important în realizarea Revolutiei de la 1848 din Tarile Române, el însusi lucrând la departamentul românesc, la sectia de informare si documentare a postului de radio Europa Libera înca de la înfiintare).