Alternative la instituționalizarea copilului

In ultimele doua decenii ale regimului comunist, in Romania s-a inregistrat o adevarata explozie a abandonului, generata de politica agresiv pronatalista declansata in 1966, care a avut drept consecinta nasterea unui mare numar de copii nedoriti si cresterea ratei mortalitatii materne datorate avorturilor empirice. Acestei situatii i s-a adaugat o politica de protectie a copilului in dificultate in care statul substituia rolul familiei in cresterea si educarea acestuia si incuraja protectia copilului in institutii de ocrotire. In sens larg, abandonul copilului este actiunea prin care un copil este parasit, lasat fara ingrijire de catre parintii sai sau de catre persoanele care au obligatii legale in intretinere fata de copil. Din punct de vedere juridic abandonul reprezinta fapta celui care avand obligatia legala de intretinere fata de copil, il paraseste, il alunga sau il lasa fara ajutor, expunandu-l la suferinte fizice sau morale. In Romania , cazuri de copii abandonati se intalnesc in maternitate, unde copilul este parasit imediat dupa nastere, in spital, unde a fost internat din motive de sanatate, in institutii rezidentiale de ocrotire sau in strada.

Termenul de „institutie” tinde sa aiba o conotatie puternic negativa, asociindu-i-se imaginile unor mari spitale psihiatrice, ale orfelinatelor din cartile lui Dickens sau.. cele ale caselor de copii din Romania. Din acest motiv se cauta inlocuirea termenului cu cel de „ingrijire rezidentiala”. Grupul tinta este numit si el in moduri diferite: „copii institutionalizati”, „copii fara parinti”, „copii fara casa”, „deprivati”, „privati”, „separati”. Numarul copiilor aflati in ingrijire institutionala in intreaga lume este extrem de greu de estimat, un raport al Defence for Children International sugera cu multi ani in urma un total de 6-8 milioane. Cauzele institutionalizarii copilului in Romania sunt direct corelate cu scaderea progresiva a nivelului de trai. Dupa 1989 in urma aplicarii pripite a politicii de dezinstitutionalizare , s-a declansat traficul de copii pe ruta adoptiilor internationale. Conventia de la Haga (1994) a pus capat acestei situatii, determinand in schimb un nou val masiv de institutionalizare.

Abandonul si institutionalizarea genereaza o trauma profunda, consecinte extrem de negative pentru intreaga viata a copilului. Copilul plasat in institutii, mai ales atunci cand nu a primit nici o explicatie referitoare la situatia sa, poate sa dezvolte sentimentul ca nu reprezinta nici o valoare, ca nu a fost dorit si nici iubit, sentiment destructiv pentru personalitatea sa. In institutie, lipsa posibilitatii de a se atasa de un adlt intr-un mod stabil, continuu, sigur si pozitiv, determina riscul ca acesta sa fie saracit de anumite aspecte in dezvoltarea sa afectiva, intelectuala, sociala si fizica. Potentialul pe care il poseda la nastere, oricat de bogat ar fi, nu se concretizeaza in lipsa unui mediu favorabil. Simptomele unei carente ale acestei relatii fundamentate cu un adult stabil si binevoitor, se manifesta prin lipsa atasamentului. Copiii care, din diferite motive, au ajuns in institutie dupa o sedere in familie de chiar 5-6 luni, traiesc sentimentul pierderii. La inceput copilul protesteaza impotriva situatiei: plange, simte anxietate, are insomnii apoi copilul nu mai plange cu lacrimi ci doar „gangureste dureros”, diminuandu-si plansul si miscarile; devine apatic, nu mai colaboreaza, cauta sa-si autosatisfaca nevoia de afectivitate leganandu-se; in starile de furie pe care copilul le are destul de des, se poate lovi manifestandu-si agresivitatea fata de propria persoana, exprimand astfel sentimente de vinovatie ca nu este dorit si iubit.

Simptomele pierderii se manifesta diferit la copilul mai mare: sentimentele negative se pot exprima prin comportament de tip delicvent, isi alterneaza increderea in sine, isi minimalizeaza valoarea personala. Un copil institutionalizat nu are acces la istoria lui si de aici la toate aceste izvoare ale cunoasterii de sine. Cei mai multi dintre acesti copii nu numai ca nu au amintiri care sa-i lege de locul nasterii lor, dar nu cunosc nici notiunea de „acasa” a carei semnificatie ramane la fel de abstracta ca si a celei de „mama”, acest lucru creandu-i un concept despre sine slab dezvoltat. De asemenea, un copil din institutie nu are acces la informatia privind resursele din mediul inconjurator, in aceeasi masura ca un copil crescul in familie. Un exemplu elocvent este lipsa reprezentarilor valorilor materiale a multor bunuri de consum la tinerii iesiti din institutia de ocrotire. Acestia au dificultati de integrare, de administrare a veniturilor, cad prada inselaciunilor si trec perioade foarte lungi si dificile de acomodare la viata din afara institutiei.