Viața și opera lui Mihai Eminescu

Atunci, in miezul veacului al XIX-lea, in plina iarna geroasa, cu mantie superba de omat, pe cerul romanesc rasarea Luceafarul.

Anul care incepea- ziceau cartile stravechi si intelepte- se afla sub stapanirea Planetei Venus, numita din popor Luceafar. Sclipirea aurie a astrului, in acea dimineata fericita, era tocmai acel semn divin prevestitor ca, in spatiu spiritual al batranei Dacii, s-a ivit un om de geniu: Luceafarul culturii romanesti.

Frumosul prunc Mihai era, exact ca-n poveste, al saptelea din cei unsprezece copii zamisliti de sotii Eminovici: Raluca (Ralu) si Gheorghe (Gheorghies). Tragandu-se din razesti de vita veghe, parintii nu erau nici tare bogati, dar nici saraci lipiti pamantului.

Cand Mihaita se facuse copacel, hoinarind prin natala mea valcioara, s-a trezit inconjurat de primii frati: Serban, Nicolae, Iorgu si Ilie. Cele dintai surori Ruxandra si Maria s-au prapadit de copile. Dar dulcea mama Raluca a mai adus pe lume si alti prunci, dupa ce Mihai ajunsese marisor: Aglae, Harieta, Matei si Vasile, ultimul incetand din viata, ca si Ruxandra si Maria, la varsta frageda.

Asadar, din unsprezece nascuti, trei au muscat tarana de mititei, producand durere in sufletul duios al mamei, iar ceilalti copii au reusit sa traiasca, fiind speranta razbatatorului caminar Gheorghies, care planuia sa-i faca pe toti oameni capatuiti: fetele cu zestre, baietii cu invataturi practice si meserii banoase.

La vremea cand conacul Ipotesti e terminat, Mihai traieste aici- impreuna cu ceilalti- anii minunati ai copilariei fara griji. Gospodaria caminarului Gheorghies si a caminaresei Raluca devine, pentru cei mici, un cuib de viata neastamparata, de nazbatii memorabile si bucurii trecatoare.

Conacul nu arata deloc a castel boieresc, fiind o modesta locuinta de tara, doar cu cateva odai incapatoare.

Se ascundeau in lada de zestre a mamei, incat iesise unul, de acolo, uns ca dracul de la lumanarile de seu. In ograda, zburdalnicii se razboiau cu gansacii. Se zice ca Mihai avea o mai veche dusmanie cu acest neam pasaresc. La curtea boierului Bals din Dumbraveni, cica a prins niste pui de gasca, le-a retezat capetele si le-a asezat purcoi in mijlocul ograzii, fapta pentru care a simtit pe spinare usturimea Sfantului Neculai, manuit cu asprime de tataia Gheorghies. Iar la Ipotesi, Mihaita prindea bobocii si-i inchidea in cusca, asteptand sa cante precum canarii. Ba mai mult! Ratacind la lacul din codru, unde se scalda cu ceilalti plozi, cica prindea fara frica raci si soparle, serpi neveninosi si broscoi cat palma, bagandu-i in traista si aducandu-i acasa, de se speria delicata mama Raluca.

Iar ajutat de Ilie, prietenul apropiat de joaca, Mihai culeagea melci din tufisuri si-i inhama cu atisoare la cojile de nuca, zicand ca-s boi tragand la car.

Luceafarul de seara sclipea feeric peste umbra padurii indepartate.

Mihai avea parul negru, ochii negri, nasul potrivit, fata smolita, cum declara caminarul Gheorghe Eminovici ...