Vasile Voiculescu

Prezentarea generala a operei

Vasile Voiculescu este o alta personalitate reprezentativa pentru literatura interbelica, iar in cadrul acesteia, pentru proza fantastica. Prozatorul a constatat ca istoria in evolutia ei duce spre laicizarea societatii iar progresul atrage dupa sine abandonarea vechilor credinte. Evolutia are drept consecinta indreptarea lumii catre noi valori, spre o gandire logica, rationala, opusa celei mitice. Suntem astfel martori la amurgul mitului. De aceea Voiculescu isi structureaza universul prozei pe o permanenta opozitie intre arhaic si modern pe de o parte, iar pe de alta parte, intre mitic si laic. In prozele sale adunate in volumele “Iubire magica” si “Capul de zimbru” ne intampina o lume indeita, scoasa din arhaitate. Sunt amintite credinte si legi stravechi, eresuri de mult uitate. Vechile legi mai sunt cunoscute doar de cativa initiati care mai pastreaza ceva din puterea spirituala a stramosilor primordiali. Miraculosul de factura pagana sau crestina din basmele romanesti devine in povestirile lui Voiculescu miraculos magic. Parafrazand, am putea spune ca pentru Voiculescu la inceput a fost magia. Omul trebuie sa o invie daca vrea sa isi regaseasca forta si maretia in acord cu marele puls cosmic. Prin urmare, magia va constitui stratul stravechi favorabil inspiratiei lui Voiculescu.

Lumea povestirilor sale este una a pescarilor si a vanatorilor cu stramosi totemici dar si lumea solomonarilor care conserva o matrice originara, pentru acestia timpul avand alte dimensiuni. Doua orizonturi spatiale sunt definitorii pentru lumea arhaica din proza lui Voiculescu: muntele, ascunzand pestera, rapa, valea, roca vanata, sugerand primitivitate, si apa in ipostaza de lac sau rau, ascunzand duhuri malefice. Prezentand muntele, prozatorul se intoarce la era lemnului si varsta pietrei; infatisand apele, Voiculescu coboara in adancurile spirituale amintind de stramosii totemici ai neamului. Aceste universuri arhaice dominate de credinte stravechi, de vraja si magie, sunt accesibile doar initiatilor. Acestia sunt oameni care traiesc la marginea civilizatiei, in mijlocul naturii, fara sa evolueze si ramanand neschimbati ca si spatiul in care isi duc existenta. Izolarea lor este o forma de pastrare a credintei arhaice, motiv pentru care ei nu traiesc in aceeasi dimensiune temporala cu ceilalti locuitori. Acest lucru impiedica posibila comunicare intre reprezentantii a doua lumi. Initiatii sunt asadar existente arhetipale care pe cale magica realizeaza intoarcerea in vremurile initiale si in spatii arhaice. De exemplu, unul dintre initiati, pescarul Amin, cunoaste natura din interior. Acomodat perfect la mediul acvatic, arata lumii o faptura care are ceva dintr-o amfibie. Apare ca o zeitate a apelor pastrand priceperea, forta si intelepciunea stramosului sau al carui totem era morunul. Numele eroului are rezonante biblice indicand originea sacra a primului individ, a arhetipului din care se trage neamul. Amin isi aminteste fapte petrecute cu foarte mult timp in urma dar intruchiparile anterioare ii raman inaccesibile. Un ritual magic il va smulge pe Amin din lumea cotidiana, proiectandu-l in universul mitului. Distrugand capcana ce trebuia sa il prinda pe uriasul morun, Amin se va scufunda in adancuri, imbratisat de stramosul sau, morunul. Este ceea ce a numit Mircea Eliade in “Aspecte ale mitului” o intoarcere in urma, o transgresare temporala pentru regasirea lumii originilor.

Un alt personaj cu puteri magice este Luparul. Ideea pe care este construita nuvela “In mijlocul lupilor” este aceea ca dezvoltarea civilizatiei a dus la decaderea vanatorii primordiale, cand practicile magice aveau rezultate mai bune decat vanatoarea cu arme de foc. Eroul amintit era un tip lombrozian: “Umbla vorba ca din trupul lui se rasfira un iz salbatic si nimeni nu-i putea suferi nici mirosul, nici privirile”. In tot ceea ce face pare a se bucura de protectia stramosului sau totemic, lupul. Luparul dobandeste prin vraja puterea de a stapani lupii, depasindu-si conditia umana si asimilandu-si pe cale spirituala comportamentul lupilor. Solomonarul alege noaptea de Sf. Andrei pentru a-si releva tainele pe care le pastreaza doar pentru sine.

O alta povestire care ilustreaza perfect procesul desacralizarii mitului este “Ultimul Berevoi”. Intr-un sat de munte, taranii, terorizati de invazia fiarelor salbatice si epuizand mijloacele obisnuite de aparare, apeleaza la un batran solomonar, descendent dintr-o familie de vrajitori, Berevoii. Din acest punct nuvela devine o insiruire de rituri magice, de vraji, descantece, demonstrand gustul lui Voiculescu pentru asemenea realitati. Ultimul Berevoi urmareste sa invie duhul marelui taur al muntelui care sa dea vigoare urmasilor pentru a putea infrunta vrajmasul. Intr-o ultima incercare vrajitorul se sacrifica pe sine salvand astfel prestigiul stiintei magice. Pe de alta parte, sfarsitul ultimului Berevoi simbolizeaza moarte lumii mitice inghitita de civilizatie.

Vladimir Streinu clasifica nuvelele din punctul de vedere al formulei literare in patru categorii: anecdota simpla, anecdota ilustrata, nuvela fantastica plecand de la o realitate primordiala, basmul scurt. Tema centrala a nuvelelor despre vanatoare sau despre pescuit este moartea lumii magice in bratele civilizatiei moderne.