Satul Coșbuc

Intaiul mare poet pe care ni l-a dat Ardealul vede lumina soarelui in anul 1866, in satul Hordou (azi George Cosbuc). Casa din piatra, cu tinda si cinci odai, fusese ridicata in 1840 de tatal sau, Sebastian, preot provenit dintr-o familie cu o lunga istorie preoteasca.

Trecusera abia sapte ani de la formarea statului national roman si acest fapt adusese o raza de speranta in inimile tuturor romanilor din Transilvania. Spiritul national al acestor oameni incepe sa se faca din ce in ce mai mult simtit si sa se reflecte in mentalitatea lor. Acesta este mediul in care s-a nascut si a copilarit George Cosbuc, formandu-se ca om, vrajit de tot ceea ce inseamna satul romanesc.

Tema poeziilor pe care Cosbuc le-a scris de-a lungul vietii reflecta, in mod inevitabil, fascinatia sa fata de cel mai reprezentativ simbol al romanilor: satul, alaturi de traditiile, obiceiurile si sentimentele taranilor de aici.

Cosbuc a proiectat o epopee bazata pe motive folclorice insa toata munca lui s-a concretizat doar in cateva fragmente care au dat mai apoi nastere la doua balade care vorbesc despre marile evenimente din viata satului: Nunta Zamfirei, o descriere a ceremonialului nuntii taranesti si Moartea lui Fulger, o evocare a stravechiul ritual al inmormantarii.

Balada Nunta Zamfirei ne face sa asistam la nunta fetei lui Sageata-imparat, Zamfira, cu printul rasaritean Viorel. Daca inlaturam elementul fabulos descoperim o lume reala, usor de recunoscut, prin nimic falsificata. Personajele, cu numele lor situeaza poezia in limitele traditiei si basmului. Zamfira, nume des intalnit in lumea satului, fiica de domn si-a ales ca mire pe Viorel - alt nume din lumea satului transilvanean - un print frumos, venit de undeva dintr-un afund de Rasarit. Ca orice fata frumoasa, Zamfira a fost petita des, dar ea n-a ales decat pe care i-a fost menit, pe cel mai drag, sintetizand conceptia populara conform careia la baza casatoriei trebuie sa stea dragostea. Zvonul nuntii s-a raspandit indata peste o mie de craimi. Imparatii si regii si-au imbracat purpura, nuntasii din nouazeci de tari s-au urcat in radvane trase de cate patru cai. Dar imparatii sositi din Zorit si din Apus nu par straini, ci, dimpotriva, foarte cunoscuti, apartinand parca unui singur neam. Ei sunt: batranul Grui cu nume baladesc, si Tintes, cel cu trainic rost, si Bardes cel cu adapost prin munti salhui, dar si un Penes-imparat, un Paltin-crai, Mugur-imparat si Barba-Cot, piticul, personaje ce amintesc de lumea basmului romanesc, cu feti-frumosi, regi si sfetnici. Zamfira e sprintena cu mers istet, mladie si naltuta, cu mijloc subtire, incins cu brau-de-argint. Flacaii chipesi, au coifuri pe cap si prasea la sold, dupa moda granicereasca din tara Nasaudului, iar regii sunt imbracati in purpura, rochitele copilelor si flacailor amintesc de tipicul port popular: Ce fete dragi! Dar ce comori / Pe rochii lungi tesute-n flori / Iar hainele de pe feciori / Sclipeau de ...