Sămănătorism

Introducere

„Sămănătorismul a fost expresia motivată a unei necesităţi istorice într-o perioada de lîncedă aşteptare literară. Iar ceea ce a însemnat necesitatea istorică ni se pare acum limpedeŞ problematica naţională şi socială care domina viaţa publică şi spirituală. ”(Z. Ornea)

Curentul Sămănătorist a reprezentat o altfel de orientare artistică decît cele apărute anterior. Scopul lui era identificarea cu „marea viaţă a poporului”, a ţărănimii mai precis. Ştefan Octavian Iosif , de exemplu, îi îndemna pe „tinerii poeţi” să înalţe „flamura străbună” „a dragostei de lege şi de ţară”.

Cel mai bine a ştiut să redea viaţa satului, compasiunea pentru condiţia grea a ţăranului, au fost G.Coţbuc, O. Goga, Al.Vlahuţa.

„Satul-univers al valorilor supreme, tezaurizate în conştiinţa neamului” -o tema atît de uzată umilită în graiul nostru aspru.

Voi încerca să rectific această temă în lucrarea dată, ce conţine 5 capitole Pentru aceasta am apelat la opera literară a celui ce este supranumit „poet al ţărănimii”, „poet al satului”-George Coşbuc.

1. Sămănătorismul – “idealizarea vieţii rurale”

În cultura română ,sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea n-au atins nici pe departe prestigiul şi strălucirea perioadei anterioare, epoca marilor clasici. În mişcarea artistică se manifestă o diversitate de tendinţe şi orientări, generînd însă prea puţine opere remarcabile.

Realismul, ale cărui trăsături distinctive pot fi identificate în literatura anterioară, îşi continuă existenţa în formulele sămănătoriste şi poporaniste.

Simptomatic pentru această epocă este însă faptul că socialul şi politicul influenţează într-o măsură covîrşitoare literatura, subordonîndu-şi efectiv esteticul.Interesul pentru creaţie e lăsat într-un plan secund, arta angajată, „cu tendinţă”, fiind proclamată şi susţinută acum cu deosebită tărie. Treptat ,scriitorii „la modă” încetează a mai fi Caragiale, Macedonski, Coşbuc. Se vorbeşte tot mai mult de Delavrancea şi Vlahuţa. Puţini sunt cei preocupaţi în această epocă de valorile eterne ale artei, tot mai mulţi caută să compună o literatură eficientă din punct de vedere social, o literatură cu finalitate extraestetică.

În această perioadă se dezvoltă mai multe reviste literare: „Contemporanul”, „Vatra”, „Viaţa Românească”, „Litaratorul”.

Ideologia „Contemporanului”, studiile critice ale lui Gherea, precum şi revista „Vatra” (apărută în 1894 sub conducerea lui Caragiale, Slavici şi Coşbuc), în care se recomanda întoarcerea atenţiei spre „vatra” strămoşească, anunţau ideologia „Semănătorului” care apărea în 1901. În jurul acestei reviste, la începutul secolului XX, se constituie un nou curent ideologic şi cultural - sămănătorismul.

Termenul semănătorism provine de la revista „Semănătorul”, pe paginile căreia apăreau poeziile sămănătoriştilor: poezia lui Alexandru Vlahuţă „Semănătorul”, poezia lui George Coşbuc cu acelaşi titlu, apărută la 2 decembrie 1901. Termenul de sămănătorism este un cuvânt derivat care provine de la „a semăna” - ceea ce dă de înţeles că reprezentanţii de vază ai acestui curent „seamănă” concepţiile lor în mediul sătesc. Semănătorismul a fost o expresie motivată de o necesitate istorică, într-o perioada de lâncedă aşteptare literară.

La apariţia semănătorismului a contribuit şi interesul crescând care s-a manifestat în epocă faţă de problema ţărănească, aflată în faza unei crize acute, marcată prin repetate răscoale, care au culminat cu răscoala din 1907.

Orice nou curent cultural de avengură se naşte prin negarea ordinii precedente perimate şi prin impunerea unor forme noi. Sămănătorismul n-a fost o astfel de orientare, promotorii ei nu negau ceea ce era depăşit, ci dimpotrivă, în mod paradoxal, se pronunţau împotriva tendinţelor novatoare care se manifestau în literatura epocii. De fapt, principalul teoretician al acestui curent care a fost Nicolae Iorga, scria că direcţia revistei „nu făcea nici un act revoluţionar, ci intra în tradiţia de mai multe ori seculară a scrisului nostru sănătos şi durabil”. El a asimilat preocupări mai vechi, pe care le-a definit, sintetizat şi teoretizat, supunând criticii unele aspecte ale societăţii şi atrăgând atenţia asupra necesităţii culturalizării ţărănimii. Poziţia critică era întregită de preţuirea tradiţiilor istorice şi folclorice, a valorilor naţionale, a luptei de eliberare naţională etc. Nicolae Iorga a considerat drept un apogeu al sămănătorismului opera lui Alexandru Vlahuţă.