Revolta creatorului - Gellu Naum

Poezia -,,gaia scientia”-ştiinţa vieţii celei vii, e o metaforă ce se realizează între poet şi cititor, metafora supremă a poeziei fiind acordul final dintre cititor şi poet, în spaţiul dintre aceştia construindu-se un castel fluid, ce are ca temelie lichiditatea stărilor sufleteşti ale fiecărui cititor şi ale fiecărei generaţii de cititori. Cititorul are dreptul de a-şi pune mierea în celula fagurelui [...] nu mai nimereşte exact: i se pare că fagurele nu mai este apt să-i conţină şi mierea proprie iar celula nu mai are forma geometrică, exactă, pe care o aveau toţi fagurii şi pe care o avea poezia zisă clasică. De aceea, s-a născut discuţia care priveşte obscuritatea poeţilor şi ca o metamorfoză finală, asocierea dintre obligaţia poetului care răspunde la obligaţiile cititorului. Obligaţia poetului constă într-o sinceritate deplină cu el însuşi. Obligaţia cititorului, în primul rând, este de a-l crede pe poet pe cuvânt. În al doilea rând, nimeni nu-l poate sili pe cititor să fie permeabil la starea de poezie:este un act de voinţă personală ca să ajungem la spectacolul de frumuseţe [al poeziei]”. (1)

Necontestând obligaţia poetului, admitem fără echivoc, sinceritatea deplină a acestuia cu el însuşi şi-l credem pe cuvânt, pentru a nu cădea în ridicol cu speculaţii privind reconstituirea stării de spirit a lui, a creatorului. Ne supunem experienţei colective şi ,,...îngenunchind sub cuvântul poetic pe care nu-l pricepem” (2) acceptăm sensul propriei stări sufleteşti, ca poartă de trecere prin obscuritatea poeziei, ca sens primar şi neoficial al cuvântului ne-nţeles.

Structura verticală a unei poezii ne permite, pe baza experienţelor intelectuale proprii, să emitem ipoteze timide şi, mai ales, să ne supunem experienţei şi ideologiei colective, în ceea ce priveşte structura semnificantă a poeziei, ca sistem de norme şi noţiuni ideale. Îndrăznim, mai degrabă, să supunem atenţiei structura ei orizontală, caracterizată de proprietăţi specifice (compoziţionale, dinamice, structurale), bazându-ne pe respectarea, de către creatorul versurilor, a rigorilor estetice (determinate de gen, specie, tematică, stil) şi extraestetice (determinate de epocă, context social, tradiţii, etc.).

Poezia adânceşte rănile pe care le face raţiunea. Acesta este, poate, singurul lucru care-i justifică existenţa. Poezia este incompatibilă cu cea mai minimă îngrădire dogmatică. Imensul ei spaţiu demonstrează cât este de insuficient tot ce poate fi imaginat ca formă sau figură” (3)

Mărturisirea de credinţă a poetului Gellu Naum, ne alungă îndoielile în ceea ce priveşte rigorile estetice şi extraestetice pe care le-a respectat, mai mult sau mai puţin, în creaţiile sale.

Vastitatea şi plurisemantismul operei sale sunt dominate de amprenta unei identităţi literare unice în peisajul cultural românesc, actualizând exemplul scriitorului dintotdeauna modern.

Poetul şi-a creat, prin intuiţie şi formaţie, propria perspectivă asupra lumii, dublată de o poetică constantă, atât în relaţie cu literatura, cu scrisul, cât şi în relaţie cu cei cu care s-a intersectat în câmpul vieţii sale.

Poet şi prozator, considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist şi unul dintre ultimii mari reprezentanţi pe plan european, a consacrat mai bine de şase decenii, din întreaga sa existenţă, scrisului, fiind implicat în dialectica timpului pe care l-a trăit şi alegând să reprezinte anii realismului socialist, prin cărţi pentru copii, neabdicând niciodată de la estetica suprarealistă.

Probabil, într-un moment în care, în domeniul poeziei româneşti, dominate de modernişti şi avangardişti, se considera că nimic nu se mai poate inventa, creaţia lui Gellu Naum -,, înzestrat cu exemplară forţă reformatoare”(4), spulberă blazarea şi plăsmuieşte castele de cuvinte fluide şi proteice, ,, adevărate fântâni arteziene ale sensului”(5), asumându-şi impetuos, condiţia de inaugurator.

Creaţia poetului poate fi delimitată în etape subordonate periodizării suprarealismului. Prima etapă, cea a suprarealismului interbelic, este acoperită de primele volume de poezii: Drumeţul incendiar, poeme cu trei calcuri de Victor Brauner (1936), Libertatea de a dormi pe o frunte, poeme, cu un desen de Victor Brauner (1937), Vasco de Gama, poeme, cu un desen de Jacques Hérold (1940. A doua etapă a creaţiei, cea de după 1944, a suprarealismului postbelic, cuprinde volume de poezii, proză, manifeste poetice în colaborare cu literaţi ai vremii. În 1968, se configurează a doua vârstă a suprarealismului postbelic, creaţia cuprinzând un volum de poeme şi antologii. În 1979 apar piesele de teatru, volume de poeme, romanul Zenobia, numeroase opere traduse din literatura universală. Momentele creaţiei sale sunt despărţite de anii realismului socialist, în care opera este dedicată tinerilor şi copiilor, în special. Postum, valoaroase sunt antologiile publicate în limba germană, italiană şi engleză, expresie a recunoaşterii internaţionale a valorii creaţiei naumiene.

Absolut necesar interpretării şi înţelegerii operei oricărui scriitor, este cunoaşterea ideilor, conceptelor şi direcţiilor gândirii sale literare: ,, ...literatura trebuie să fie înainte de orice literatură; în privinţa aceasta criteriul primordial nu poate fi decât calitatea artistică.”(6)

Liniile literare pe care se aşază poetica lui Gellu Naum le urmeză pe cele ale suprarealismului, teoretizate de André Breton, detaşarea de acestea producându-se, mai ales, în planul pragmaticii poetice. 2

Acestea vizează revolta poetului împotriva convenţiei literare, negarea tradiţiei, ,, depoetizarea universului în falsa poezie”, investigarea de noi teritorii poetice, practicarea tehnicilor literare subordonate dicteului automat, hazardului obiectiv, valorizarea experienţelor onirice, descoperirea sensurilor originare ale cuvântului, definirea condiţiei poetului, precum şi a creaţiei sale.