Problematica geniului la Eminescu

MIHAI EMINESCU - TEME ABORDATE ÎN OPERELE SALE

Mihai Eminescu reprezintă continuitatea culturii şi literaturii române, în ceea ce a realizat ea până la Eminescu, deschizând, prin modernitatea totală a gândirii şi creaţiei eminesciene, drumul spre şi mai deplinele împliniri, fără însă să poată fi eludată contribuţia şi prezenţa continuă a poetului naţiona

Timpul - cu sentimentul straniu al ireversibilităţii

Cosmicul - infinitul

- geneze ori prăbuşiri cosmice

- luna, soarele, stelele, luceferii, cerul

- zborul intergalactic

- haosul

Condiţia creatorului de geniu:

- “Scrisoarea I”

- “Scrisoarea III”

- “Împărat şi Proletar”

- “Luceafărul”

Teme abordate Istoria - cu ideea de patrie

- panoramă a deşertăciunilor: “Memento mori”

- mister al etnogenezei: “Decebal”, “Strigoii”

- meditaţia patriotică: “Scrisoarea III”

- solititudine: “Glossă”, “Odă (în metru antic)”, “Luceafărul”

Natura, vazută ca:

- personaj mitic: “Revedere”

- realizare metafizică: ”Mai am un singur dor”

- cadru fizic: “Scrisoarea I”, “Sara pe deal”, “Lacul”

IPOSTAZE ALE GENIULUI

(schemă şi dezbatere)

Cugetătorul - “Scrisoarea I”

Relaţia omului de geniu cu societatea omenească şi cu posteritatea - “Scrisoarea I”

Ipostaze ale Hyperion - înger

geniului - demon

Înţelept - “Glossă”

Creator - “Odă (în metru antic)”

Capodoperele eminesciene “Scrisoarea I”, “Luceafărul”, “Glossă” şi “Odă (în metru antic)” pun în valoare marea capacitate de sinteză filosofică şi de creaţie, ceea ce a determinat variate analize, unele exhaustive, altele parţiale.

Teme aproape comune: condiţia omului de geniu, cosmogonia, timpul şi mai ales perfecţiunea artistică constituie laitmotivul creaţiilor menţionate.

“Scrisoarea I”, poem cu o structură romantică, filosofic abordează relaţia omului de geniu cu timpul şi societatea mărginită, naşterea, evoluţia şi dramatica previziune a stingerii sistemului cosmic. Poemul relevă dubla ipostază a omului de geniu, a cugetătorului - pe de o parte, meditaţia filosofică asupra marilor probleme, precum şi satira determinată de relaţia omului de geniu cu societatea incapabilă a înţelege condiţia geniului.

În tabloul grandios al omenirii şi al tuturor formelor de existenţă, poetul introduce imaginea bătrânului dascăl, care “uscăţiv, aşa cum este, gârbovit şi de nimic”, “într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate” la trecutul şi viitorul lumii, la tainele şi veşnicia universului.

Bătrânul are puteri nelimitate , poate ţine în degetul său mic “universul fără margini” şi care încearcă să dezlege “noaptea-adâncă a veşniciei”.