Poezia Iubirii La Mihai Eminescu

Intre marile teme proprii creatiei lui Eminescu, alaturi de meditatia asupra artei, asupra vietii sociale sau asupra existentei in general, asupra frumusetilor naturii, slavirea iubirii ocupa un loc foarte insemnat, manifestand un inteles extrem de adanc. Intregind universul liric al poetului, de o nespusa grandoare, de o autenticitate impresionanta si de o inalterabila atualitate estetica, iubirea si dragostea de natura, sentimente ingemanate in poezia sa, constituie o tema unitara izvorata din sensibilitatea pura, din melancolia structurala a poetului si, deopotriva, din setea lui de perfectiune, de absolut. Iubirea se constituie ca urmare a unei atitudini care lumineaza si tulbura, mai ales cand se converteste intr-o stare sau o forta cosmica ce hotaraste destinul fiintei. Nazuinta poetului catre o iubire ideala, statornica, isi asociaza nemijlocit maretiile si frumusetile firii. Eminescu este dominat de timpuriu de cautari arzatoare. In sufletul sau au loc confruntari dramatice, zbateri, contradictii, dezamagiri profunde.

In perioada iluziilor si a visurilor din tinerete, poetul a crezut cu ardoare in posibilitatea unei iubiri desavarsite. Poezia din aceasta perioada traduce dorul si aceasta credinta in expresii si tonalitati lirice pline de farmec, in culori poetice vii. Poemul Calin - file din poveste circumscrie, sub forma recrearii unei povesti populare, cantarea plina de pasiune a iubirii in tot de are ea mai cald, mai omenesc, mai fermecator, totul petrcandu-se in acelasi cadru al peisajului eminescian, caracteristic primei perioade a poeziei lui de iubire : padurea de argint. In randurile de mai jos voi sublinia iubirea din marile creatii erotice ale lui Eminescu : Floare albastra, Sara pe deal si expresia absoluta, testamentara, Luceafarul.

Poezia Floare albastra isi are punctul de plecare in mitul romantic al aspiratiei catre un ideal inalt, de fericire, incununat de o iubire desavarsita.

Poezie compusa in perioada de cristalizare a formulei creative eminesciene, Floare albastra tine de doua mari teme, a iubirii in peisaj natural si a problematicii geniului. Din punct de vedere al primei teme, putem spune ca poezia este o idila, ca specie literara, intrucat iubirea despre care se vorbeste in text corespunde speciei respective. Adica o iubire spontana si senzuala, dar lipsita de complicatiile vietii orasenesti, un mod de a simti ce caracterizeaza in primul rand omul rural, taranul sau pastorul. In ceea ce priveste a doua tema, ne este prezentat omul de geniu care nu poate iubi, intrucat facultatea sa dominanta este cunoasterea prin ratiune si nu sentimentul, chiar daca iubirea il tenteaza.

Monologul tinerei fete, invaluita in splendida metafora cromatica a florii albastre care-si cheama iubitul in poiana tainuita din mijlocul codrului, unde vor ramane pana tarziu, exprima, in esenta lui, strofa cu strofa si vers cu vers, termenii acestei opozitii.

In primele trei strofe, care contin simbolurile ...