Personajul Feminin - Între Creație și Analiză

“Femeia este caierul gândirilor, ea - trimisa Cerului - este atotcreatoare şi a ei este opera invizibilă.”

Personajul feminin - între creaţie şi analiză

Consultând Dicţionarul explicativ al limbii române, femeia este definită ca fiind o persoană adultă, de sex feminin, muiere; persoană de sex feminin căsătorită; soţie, nevastă. Dincolo de explicaţiile dicţionarului, noţiunea de feminitate a fost înţeleasă, interpretată, de-a lungul timpului în diverse moduri.

Emil Cioran afirma, în eseul filosofic Pe culmile disperării, că „femeia este un animal incapabil de cultură şi spirit”.

Unii nu admit că femeia poate avea succes în negocieri sau altfel decât în cadrul mecanismelor seducţiei. Ca dovadă supremă aduc adeseori, lucru încă şi mai surprinzător, argumentul mitic al Evei, relatat în cartea Facerii din Vechiul Testament: Eva l-a sedus pe Adam, care a comis, la îndemnul ei, păcatul originar de la care se trag toate relele umanităţii. Femeia este aceea care i-a spus şarpelui: “putem să mâncăm fructe din toţi pomii din grădină”, dar Domnul a zis „să nu mâncaţi fructe din pomul care creşte în mijlocul grădinii şi nici să nu-l atingeţi, altfel veţi muri.”- “Sigur nu veţi muri – i-a spus şarpele femeii – căci Domnul ştie că atunci când veţi mânca din acele fructe ochii vi se vor deschide şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” Când femeia a văzut că fructele pomului erau bune de mâncat şi plăcute ochiului şi aveau şi puterea de a da înţelepciune, ea a luat câteva şi le-a mâncat. Ea a dat câteva fructe şi soţului ei, care era cu ea, şi el a mâncat.

Aşadar, Demiurgul a creat omul fără a dori să-i atribuie cunoaşterea şi nemurirea, care erau şi ar fi trebuit să rămână trăsături exclusive ale Divinităţii. Îndemnat de Eva, Adam a gustat din fructul pomului interzis, căpătând astfel un har care, potrivit poruncii divine, trebuia să-i rămână inaccesibil.

Graţie Evei, omul a devenit o „trestie gânditoare”, diferenţiindu-se astfel de restul animalelor, muritoare şi ele, dar lipsite de însuşirea divină a cunoaşterii. Putem spune că, prin faptul de a fi gustat din fructul cunoaşterii, atât bărbaţii, cât şi femeile, au primit în egală măsura capacitatea de a cunoaşte, de a discerne şi de a raţiona.

“Femeia ce priveşte spre ceva oferă o imagine de o rară trivialitate. Ochii melancolici te invită, dimpotrivă, la o distrugere aeriană, şi setea de impalpabil pe care ţi o satisface funebrul şi parfumatul lor azur te împiedică să mai fii tu însuţi. Ochi ce nu zăresc nimic şi din faţa cărora dispari, ca să nu le pătezi infinitul cu obiectul prezenţei tale. Privirea pură a melancoliei este modul cel mai ciudat prin care femeia ne face să credem că a fost cândva tovarăşa noastră în Rai”, considera Emil Cioran în Amurgul gândurilor.

Deşi ideea de feminitatea poate primi, uneori, conotaţii negative, imaginea ei este reabilitată de spiritul feminin matern, aureolat pentru că a îmbrăcat rolul mesianic şi a schimbat destinul umanităţii. Spre exemplu, „eternul feminin” traversează întreaga lirică eminesciană, luând forme variate. Poetul intră într-un dialog cu fiecare dintre aceste forme, însă singura căreia i se abandonează necondiţionat, într-o perspectivă a mântuirii, este întruparea femininului sublimat, Fecioara Maria. Ea este singura care poate să-i redea speranţa retrăirii credinţei autentice, ontologice, înălţându-l şi integrându-l într-o „tinereţe” atemporală, „în cerul cu stele”, peste care ea este împărăteasă.

Iată aşadar, într-un mic excurs cultural, câteva dintre feţele multiple ale feminităţii, degradante sau înălţătoare, rebele sau intransigente, previzibile sau enigmatice.

Literatura română , nu numai că nu are numeroase reprezentate feminine, dar nici nu creează o imagine memorabilă şi plină de apreciere a femeii. Chiar marele critic George Călinescu, consideră că femeia trebuie să stea în spatele ilustrului bărbat şi să-l inspire: “femeia e o fiinţă slabă, victimă a fiziologiei ei, orientabilă după bărbat, care trebuie s-o ocrotească şi să-i împrumute personalitatea lui.”

Femeia româncă n-are viaţă spirituală şi, în genere, n-are stil. E “prea în afara spiritului” zice marele critic. Şi mai este ceva ce supară pe autorul romanului Enigma Otiliei: femeia româncă nu manifestă suficient interes pentru omul excepţional. Precizând romanul Enigma Otiliei, ne este greu să nu ne amintim de eroina lui, Otilia. Ea ilustrează gândul lui Călinescu că femeia sublimă este aceea care inspiră experienţa artistică şi ideologică a bărbatului pe care îl iubeşte. El creează chipul Otiliei din mustrarea faptului că literatura română nu a creat mari figuri feminine. Ea reprezintă cel mai modern personaj al romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând drama feminităţii. Este, după cum o aprecia Călinescu, „eroina mea lirică, tipizarea mea în ipostază feminină”.

Fascinantă şi imprevizibilă, Otilia, o tânără de optsprezece ani, se diferenţiază de celelalte personaj feminine din literatura română, pentru că ea se află permanent într-un proces dinamic, în continuă devenire. Portretul ei fizic se remarcă prin farmec şi candoare, prin inocenţă şi maturitate, prin tinereţe şi eleganţă, imagine completată de cea a camerei sale, transpunerea personalităţii sale. O fire imprevizibilă şi plină de exuberanţă juvenilă, ea trimite cu gândul către un univers spiritual, universul feminin. Datorită numeroaselor opinii ale celorlalte personaje, Otilia este cel mai complex personaj al romanului, pentru că se oferă astfel posibilitatea de comparare a imaginii pe care Otilia o creează în ochii cititorului, cu cea pe care ea o creează în ochii celorlalte personaje.

Conform afirmaţiei lui Oscar Wilde, “femeile sunt creaturi menite să fie iubite, nu înţelese”, printre care se numără şi Otilia.

Otilia rămâne într-o penumbră de mister în tot romanul. Enigma ei este însăşi feminitatea ei, mereu proaspătă, de un magnetism care diformează şi pe avarul Costache Giurgiuveanu şi pe cei mai aprigi duşmani ai ei.

Portretul fizic sugerează trăsăturile sale morale de delicateţe, tinereţe, farmec, cochetărie, distincţie, inocenţă şi maturitate: „ un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până la umeri. Fata, subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coreletă de dantelă pe umeri ”.

Definită prin felul de a fi, prin fapte, acţiuni, gesturi, vorbe şi gânduri, Otilia este un personaj complex, cu un temperament derutant, fiind capabilă de emoţii puternice, apoi trecând brusc de la o stare la alta, împrăştiată şi visătoare, deseori dovedind în mod surprinzător luciditate şi tact. Este un amestec ciudat de atitudine copilăroasă şi matură în acelaşi timp: aleargă desculţă prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân în Bărăgan, stă ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund lucidă şi matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care ei doi nu se pot căsători, dovedind o autocunoaştere desăvârşită a propriei firi: ”Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.