Simbolismul a fost un curent literar aparut in Franta, in ultimii ani ai veacului al XlX-lea si extins apoi in alte literaturi, inclusiv in literatura romana. Estetica simbolismului prezinta, in linii generale, urmatoarele caracteristici: Cultivarea sugestiei cu ajutorul careia sunt scoase la iveala stari sufletesti vagi, fluide, confuze (melancolie, plictiseala, spaima, disperare etc); Relevarea corespondentelor tainice, a afinitatilor care se stabilesc intre obiecte si oameni, natura si sentimente etc; Existenta sinesteziei, adica perceperea simultana a unui ansamblu de senzatii (auditive, vizuale, olfactive etc). Poezia intitulata Lacustra apare in volumul de debut { Plumb - 1916) si concentreaza mai multe motive specifice poetului: ploaia, noaptea, singuratatea, somnul, cosmarul, golul, prabusirea.
Prezenta acestor motive ca si starile sufletesti ale eului liric (nevroza, plictisul, angoasa, spaima) constituie primul element simbolist.
Sentimentul predominant pe care-1 traieste eul liric fiind teroarea de umed, cea dintai expresie a acestuia este chiar titlul poeziei.
In sensul propriu, termenul lacustra desemneaza locuinta construita pe apa, de catre omul preistoric.
In subsidiar, termenul lacustra antreneaza si sugestia a doua goluri: unul acvatic si altul temporal, ambele nascatoare de spaima.
Motivul acestei stari fiind ploaia, termenul poate sa aiba rolul de simbol.
Ploaia nocturna angoasanta si interminabila sugereaza putrezirea materiei, descompunerea treptata, sfarsitul continuu. Presimtirea acestuia duce la plansul cosmic (Aud materia plangand), in infinitul caruia poetul se simte singur, ca si cand ar fi ultimul om al planetei.
Devenita grea (ca si plumbul), ploaia trage in jos Universul, ai carui piloni se prabusesc in noroiul primordial.
Folosirea simbolului constituie o alta particularitate a simbolismului.
Cele patru strofe (perfect simetrice) ale poeziei pot fi structurate pe doua planuri complementare: planul exterior (cadrul material) si planul interior (spatiul sufletesc terorizat de ploaie), realitatea si visul, timpul actual si timpul istoric.
In prima strofa, se pare ca poetul s-ar afla in camera lui, ascultand ploaia; noaptea neagra, uda si goala, singuratatea si curgerea exasperanta a suvoaielor, ii trezesc spaima ancestrala a unui diluviu amenintator.
Teroarea de umed isi are originea in sirul nesfarsit de nopti pluvioase (De-atatea nopti aud plouand) creand impresia ca fenomenul va deveni etern.
In superba personificare din versul al doilea (Aud materia plangand) s-ar parea ca materia universala (din care sunt facute toate) isi presimte sfarsitul: ploaia o va topi, instaurand in locul ei un imens ocean intunecat (ca Increatul cosmic emi nescian). Singur si oprimat de ploaie, poetul traieste senzatia scufundarii in golul temporal, pana in preistorie.
Finalul primei strofe (Sunt singur si ma duce-un gand / Spre locuintele lacustre) ...
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.