Iubirea și natura în lirica eminesciană

Descrierea temei

Intre marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii si al naturii isi are rezervat un loc special, prin lirismul si melancolia poeziilor, prin aspiratia eului catre absolut si perfectiune.

Ingemanate mereu, natura si iubirea se constituie intr-o singura tema in care spatiul poetic primeste valoare filosofica si este caracterizat de emotii puternice si sentimente profunde. Desi sunt aproape inseparabile, fiecare dintre aceste doua teme comporta o suita de motive, semnificatii si ipostaze proprii. Cultivarea cu predilectie a simbolurilor iubirii si naturii este unul dintre elementele decisive in integrarea liricii eminesciene in curentul romantic literar.

Dragostea si natura sunt teme romantice, permanente in creatia lui Eminescu.

Natura cunoaste la Eminescu doua ipostaze: una terestra si alta cosmica. Natura terestra se manifesta la Eminescu in rotirea vesnica a anotimpurilor. Natura este umana,ocrotitoare, calda, intima sau trista, rece, in deplina concordanta cu starile sufletesti ale poetului. G. Ibraileanu atrage atentia asupra faptului ca: "In privinta sentimentului naturii si al picturii ei, vom observa ca in prima faza Eminescu este mai obiectiv, mai dezinteresat. E drept, el nu are nici un pastel, nici o poezie consacrata numai naturii. Dar, cum am vazut, in poeziile lui de dragoste subiectiva, natura adesea-daca nu primeaza-e pe acelasi plan cu dragostea. Iar in poezia obiectiva, unde natura e un cadru, cadrul ia proportii intinse,ca de pilda in "Calin", partea finala. In faza a doua, natura e intotdeauna in functie de sentiment, si foarte adesea expresia starilor de suflet. In orice caz este cadrul strict necesar al vietii."

M. Eminescu este insa unul din marii poeti ai evocarii spatiului cosmic. Mentionam cateva momente din literatura si cultura universala, avand in vedere ca si cosmicul ca si timpul sunt teme relevante in creatia eminesciana: "Imnul creatiunii din Rig-Veda" (in traducere de Mihail Eminescu),in literatura indiana; Lucretiu- "Despre natura lucrurilor" si Ovidiu-"Metamorfoze" in literatura latina; V.Hugo-"Crestinismul" in literatura franceza; Mihai Eminescu- "Rugaciunea unui dac", "Scrisoarea I", "Luceafarul" in literatura romana.

Dragostea cunoaste dimensiuni de la suferinta, iubiri pierdute ("Si daca...", "Floare albastra", "Lacul", "Pe langa plopii fara sot...") si dragoste fara speranta ("De cate ori iubito", "Daca iubesti fara se speri", "Sara pe deal"), la dragoste implinita ("Calin, file de poveste", "Poveste teiului", "De ce te temi").

In evocarea dragostei, natura este bogat colorata, flori de tei, trandafiri rosii, nuferi galbeni, flori albastre, romanite, ceea ce confera imaginilor o nota luminoasa in care visul da mister dragostei. Uneori, se intuneca devenind leaganul somnului si al mortii.

G. Calinescu situeaza natura-ca peisaj- in Moldova. Simbolul unor motive este revelator: teiul sfant- mireasma imbatatoare; singuratatea- plopul; copilaria- ciresul, nucul, marul; iubirea juvenila- liliacul; rusticitatea- salcamul. Apare, in poezia eminesciana, o vegetatie lacusta; rachita, nufarul. Fauna, in schimb, e saraca: calul(alb, negru), cerbul, ciuta, pasari, fluturi. Natura apare in ipostaza feminitatii-iubita, logodnica, mireasa, plansul apei.

T. Vianu subliniaza faptul ca M. Eminescu, ca si Leopardi si Vigny, se refugiaza in natura si "aceasta nu ramane fara ecou la durerile lui".

La Eminescu se intrepatrund motive si stari sufletesti precum: apa, codrul, teiul, izvorul, luna, stelele, floara albastra, cornul, luceferi, extazul, duiosia, luciditatea, exaltarea, sarcasmul, revolta.

Floarea albastra, inmiresmata de tinerete si gratie, adresata invitatia vileana de iubire visatorului care uita de viata-i fugara, de cele mai inalte ganduri care-l abstrag, contrapunandu-i vraja codrului, luministul secret-un refugiu pentru saruturi. Tonul invitatiei la dragoste este inconfundabil in "Floare albastra". In poezia "Lasa-ti lumea" se identifica "labirintul iubirii", pe care poetul ar dori sa-l strabata alaturi de iubita, pe cararile intortocheate ale padurii batrane, sub scanteia astrelor. In "Dorinta" se sugereaza "o scufundare afara din timpul istoric", in sanul vesnic al pamantului "pentru a atinge o pace care este o foarte blanda figura a mortii" . Visul de dragoste se modeleaza aici dupa cantecul izvoarelor singuratice si dupa mangaietoarea cadenta a vantului, a sufletului: "Adormind de armonia codrului batut de ganduri", esenta misterioasa a vietii universale, strabatuta de un suflu invizibil-boare, suflet, gand: "Vom visa un vis ferice, ingana-ne-vor c-un cant, Singuratice izvoare, Blanda batere de vant".

In poezia "Si daca..."sentimentul elegiac gaseste o efuziune de esenta predominant muzicala, "in care colocviul dintre inima si lucruri isi pastreaza intacta tainica lui intimitate". Iubita este aici in ramura care bate in geam, in plopii care se leagana, in stelele care licaresc in adancul apelor, in respiratia tacuta a norilor, urmariti de vant, pentru a descoperi luna deasupra lacului:"Si daca ramuri bat in geam /Si se cutremur plopii, /E ca in minte sa te am /Si-ncet sa te apropii".

Rosa Del Conte adauga si alte aprecieri menite sa defineasca lirica eminesciana in dimensiunea ei fundamentala-natura si dragostea: "Aventura biografica este departe. Convorbirea se desfasoara intre inima si lucruri, dar intr-o atmosfera aluziva, de liricitate pura. "Si daca..." este un inceput care reia si continua o discutie tainica. Bataia ramurilor in geam, tremurul plopilor...si tu te reintorci. Stelele care lumineaza in adancul unui lac si spun: adu pace durerii tale. Nori impinsi de vant spre a descoperi chipul lunii: si tu care rasari din nou in acea lumina potolita".

In poezia "Peste varfuri...", Eminescu va exprima dorul in "esenta lui cea mai pura-nazuinta catre implinire, pe care noi o cautam aici pe pamant, fara a ajunge vreodata la ea, caci a o atinge ar insemna Absolutul.". "Este-spunea Rosa Del Conte-aceeasi dorinta care il apleaca pe Dumnezeu asupra fapturii sale si care se numeste, si ea, iubire. Prin dragoste, dorinta ne permite sa intuim ca numai prin moarte vom atinge acea idee care ne framanta, asa cum ideea statuii il framanta pe artist pana nu ajunge sa o realizeze". In notele "cornului" din poezia eminesciana plange eterna trecere a universului. "Muzica ne mangaie plansul, relevandu-ne o noua masura a timpului si o noua figura a spatiului". Durerea iubirii poate deveni o forma a cunoasterii, ca experienta a timpului, spre o mai inalta revelatie a fiintei.