Imaginea Feminității în Romanele lui Anton Holban

În romanele „O moarte care nu dovedeşte nimic”, „Ioana” şi „Jocurile Daniei”, Anton Holban îl ilustrează pe protagonistul celor trei romane, Sandu, în diferite ipostaze ale existenţei sale. Astfel „primul Sandu, din <O moarte care nu dovedeşte nimic>, e fratele mezin al celorlalţi. Foarte tânăr, se află în stadiul de misoginism datorat vanităţii virile” . Sandu din „Ioana” trece printr-un proces de maturizare iar în cele din urmă, în „Jocurile Daniei” protagonistul nostru este matur, „este şi cel mai tolerant dintre eroii masculini ai prozatorului: poate fiindcă este şi cel mai îndragostit” . În consecinţă, se poate observa o anumită evoluţie interioară a personajului, regăsind totuşi trăsăturile dominante ale caracterului său, indiferent de vârstă.

Pentru a discuta imaginea feminităţii trebuie să privim atât din exteriorul, cât şi din interiorul ei. Putem constata caracteristicile majore ale personajelor feminine din operele lui Holban în principiu din observaţiile lui Sandu, dar, privind dincolo de cuvinte, trebuie să avem în vedere faptul că şi aceste femei au o anumită părere despre întâmplările din jurul lor, rezultând imaginea feminităţii, privită din interiorul său. Aceste personaje par secundare, dar ele reprezintă elementul catalizator al motorului analitic din Sandu (deoarece acesta nu ar fi nimic fără ele), cu toate că el povesteşte tot.

Privind din exterior, atât Sandu, cât şi personajele conturează trăsăturile celor trei femei, urmând ca noi, cititorii, să concretizăm oglinda acestora. Ceea ce se reflectă înspre noi nu poate reprezenta imaginea lor într-o viziune clară, din lipsa dovezilor că acestea au avut sau nu o replică la comentariile protagonistului. Dar putem încerca să reconstituim răspunsul lor, oferindu-le şansa de a se dezvinovăţi pentru momentele când ar fi fost nevoie.

Comentând asupra relaţiei dintre primul Sandu, student la Facultatea de Litere din Bucureşti, şi Irina, o colegă a sa, observăm gradul de superioritate pe care acesta şi-l atribuie, necontenind a o judeca pe cea care îi era alături. Povestea lor începe când Sandu observă „intangibilul grup de trei fete” şi îşi propune să se apropie de ele, considerând că reuşita acestui fapt ar fi „o dovadă a importanţei sale” . În timpul unei excursii are loc mult aşteptata cunoştinţă, iar din acest punct, urmează cinci ani în care cei doi îşi vor petrece timpul împreună. Sandu oscilează încă de la început între a rămâne sau nu împreună cu Irina, fiind ferm convins că aceasta este incapabilă de sentimente puternice datorită firii sale superficiale, privind-o „cu un aer de uşoară superioritate” , fiind totuşi conştient de faptul că fără Irina, ar pierde unicul spectator al vieţii sale. El are o nevoie neîncetată de a fi preţuit, ascultat, de a-i fi recunoscută superioritatea, simţindu-se singur fără o persoană cu care s-ar putea compara în fiecare moment al existenţei sale, comparaţie din care el ar ieşi învingător. Deşi nu reprezintă pentru el o persoană importantă, ezitând îndeaproape asupra defectelor Irinei („capul ei mi se păru mic, cu părul, din cauza căldurii, ud de transpiraţie şi căzând în laţe sărace, faţa umflată şi moale, genele aproape inexistente, nasul cârn, dinţii subţiri şi interminabili” ), lipsa unui personaj care să îi ateste superioritatea este neplăcută. Sandu îşi cerşeşte libertatea dar, în mod paradoxal, ştie că fără Irina nu i-ar fi mai bine. Astfel, când nu mai primeşte niciun răspuns la scrisorile sale, se instalează drama personajului. Nu-şi poate închipui cum se poate întampla un asemenea lucru, deoarece credea că îi cunoaşte toate dedesupturile Irinei: „Să nu pot deduce ce ar fi în stare să facă Irina în lipsa mea, după ce am trăit atâţia ani în preajma ei, şi, chiar dacă nu m-am ocupat special s-o analizez, totuşi o cunosc, fatal, destul de bine?” . Ia în calcul ideea unei oarecare evoluţii a Irinei, dar această idee n-ar fi în concordanţă cu imaginea pe care şi-a format-o asupra ei, aceea a unei iubite care ar face orice pentru el, incapabilă a lua o decizie fără a fi influenţată de cineva. Chiar şi în final, când află despre moartea Irinei, Sandu reflectează: „ Aşa mică, a fost în stare de un gest mare!” , închipuindu-şi că doar o persoană profundă, torturată de focuri lăuntrice ar fi în stare de o sinucidere, revenind, totuşi, în final la părerea pe care a avut-o întotdeauna despre Irina: „Poate a lunecat...” , părere care denotă incompeteţa de a recurge la un gest atât de măreţ. Sfârşitul romanului este în strânsă legătură cu ideea care patronează întreaga poveste, sentimentul de superioritate al lui Sandu faţă de Irina, Irina cea „neînsemnată” . Celelalte personaje ale romanului ezită a o plăcea pe Irina, considerând-o „urâţică” sau „uşuratecă” iar cititorul poate conclude că aceasta nu era foarte înzestrată nici intelectual, nici fizic. Dar, privind în interior şi eliminând aceste aspecte negative, care în fond sunt subiective, putem vedea o fată îndragostită nebuneşte de Sandu, acceptându-i orice moft. Cititorului nu i se oferă multe detalii în ceea ce priveşte modul de a gândi al Irinei, doar scurte replici aleatorii, în genul „X cântă drăguţ la piano”, de unde concluzia lui Sandu legată de capacitatea ei de înţelegere. Într-adevăr, nu putem şti care ar fi fost replicile Irinei, dar e brutal să presupunem că evenimentele prezentate sunt obiective, însuşi cel care notează toate aceste observaţii recunoscându-şi subiectivitatea în nenumărate rânduri. Se poate ca Irina să nu fi fost genul de femeie intelectuală, dar acest lucru nu atrage după sine lipsa unor trăiri profunde, contradictorii. Hotărârea îi lipsea de multe ori, dar aceasta poate fi pusă pe baza iubirii sale pentru Sandu, iubire care o împiedica să gândească raţional şi să se oprească din sacrificiul inutil la care se supunea întotdeauna.