George Bacovia

De cand eram copil, o sageata a durerii s-a spart in inima mea. Atat cat ea va ramane, voi fi ironic daca va fi smulsa din mine, voi muri (Soeren Kierkegaard Jurnal, 9 iunie 1847). Ecoul acestor cuvinte da nastere, in celalalt capat al Europei, unui alt martir al existentei Bacovia.

Trebuie sa dai la o parte o existenta poetica pentru a regasi, in spatele ei, un om incomplet, fara baza corporala, ros pana in strafunduri de contradictii. De unde vine Bacovia?

Din zilele noastre, asemenea unui vlastar inmugurit cu florile raului mirosind a putred.

Jung vorbeste de boala zilelor noastre, de disocierea timpului; criza este termenul sau medical se dadu asupra Occidentului, pentru a-l deplasa de-a lungul vechii sale culturi, a religiei si a pictorilor sai. Asemenea unei vesele sparte, Plangacioasa lui Picasso, cu carnea ciopartita, cu un rosu si un verde tipator printre liniile doborate de suferinta. Corpul uman a renuntat la unitatea sa, printr-o lipsa. Picasso ne zdruncina putin, pentru ca reprezentase deformarea, tulburarea profunda din cauza careia omul a pierdut divinitatea (sacrul) infatisarii sale.

Aceasta inseamna pierderea Paradisului situatie pe care Sedlmayr o defineste ca pe o pierdere a centrului, pacat mortal care se reveleaza la distanta de trei sute de ani, care inspira o profetielui Pascal inca una din ideile sale din spatele fruntii, aceea a dezintegrarii existentiale. Lumea merge cu susu-n jos si se descompune, imbatraneste. Deja pe la sfarsitul secolului generatii de ratati, tuberculosi, nevrozati emana o sensibilitate printre droguri si blesteme: In fiecare zi ma domina descurajarea, ma sting in lancezeala. Voi iesi de acolo prostit, anulat. Am atat de putina viata in mine incat buzele-mi atarna in timp ce capul meu, care nu mai poate sa se ridice, se apleaca pe umar sau imi cade pe piept. Am putea spune ca e o marturie a unui batran de optzeci de ani. Si totusi tanarul Mallarme este cel care semneaza. Cand un arbore se usuca din cauza batranetii, trunchiul sau lasa sa se vada vascul care ii soarbe restul vietii si ii accelereaza sfarsitul. Bacovia este tocmai vascul timpurilor noastre. Dar jocul raporturilor este mult mai subtil si mai straniu: pentru ca, daca el este vascul, el este in acelasi timp o parte din arbore comunitatea si deci efectul propriei sale cauze. Bacovia este sumbrul simptom al decristalizarii. Este un semnal de alerta. Dar este oare singurul? La Gide, un om nu se simte in largul sau si de aceea scrie o poveste care il bantuie, un teren mlastinos (Mlastini): - Domnule, exclama el in salon, cand vad in jurul meu oameni bolnavi, ma ingrijorez si daca nu incerc sa-i vindec, de frica, cum ati spune, sa nu se diminueze valoarea vindecarii lor, cel putin caut sa le arat ca sunt bolnavi caut sa-i conving de asta. Dar ce se intampla cu acest vasc? Se smulge. Instinctul securitatii contemporanilor sai il suprima pe Bacovia pentru a-l lichida. Societatea il exileaza ...