Făt Frumos cel Rătăcit, de Petre Ispirescu

A fost odata o pareche de oameni, muncitori, de! cum da Dumnezeu. Toata nadejdea lor era intr-o iapa cu care se hraneau. Si ar fi voit si ei sa aiba un copilas, dar fu peste poate. Cercetara in dreapta si in stanga, ca sa afle niscaiva leacuri care sa le desfaca facutul starpiciunei lor, dara, asi! parca intalnea tot surzi si muti. Nimeni nu stia sa-i invete ceva.Mai umblara ei ce umblara si, la urma urmelor, aflara despre un vrajitor mester carele inchega si apele. Crestinul se duse si la dansul, ii spuse pasul lui si ii ceru leacuri. Vrajitorul n-astepta multa ruga si, dupa ce se invoira, ii dete un mar.

- Din acest mar, zise el, sa manance numai sotia dumitale. Dara baga de seama sa n-apuce din el nici o faptura cu viata de pe lumea asta.

- Cat despre aia, n-ai grije, raspunse omul. Lasa pe mine; nu mi-ai dat mie in mana marul? Acum sa fii odihnit.Luand marul, omul nu se mai gandea dara decat la bucuria ce o sa simta el si nevasta cand s-or vedea impresurati de copii. Si cu gandurile astea ajunse acasa si dete marul neveste-sei, ca sa-l manance, fara sa-i mai spuie altceva.

Ea priimi marul cu bucurie. Si dupa ce pleca barbatul in trebile sale, se aseza pe pragul usei, curati marul si-l manca. Iepsoara iesise si ea din grajd, si veni la stapanasa, ca era invatata la traista cu graunte. Negasind nimic de rontait, lua si ea cojile de mar, pe care le lepadase stapana-sa si le manca cu multa pofta, ca pe niste trufandale. Nu trecu mult si atat stapana, cat si iepsoara se simtira a fi luat in pantece. Si dupa noua luni femeia nascu un copilas de dragulet; iar iepsuna un manzulet gingas.

Indoita fu bucuria omului cand se vazu si cu copil, si cu manz. Si fiindca acesta se nascuse odata cu fiul sau, hotari ca nimeni sa nu incalece pe dansul, fara numai fiu-sau, cand s-o face mare. Botezara copilul si ingrijira de dansul, ma rog, ca unul la parinti. Copilul crescu si se facu mare. Cand era d-un an, parca era de cinci; iara cand fu de cinci, parca era de cincisprezece, si de ce crestea, d-aia se facea mai frumos si mai dragalas. Daramite de invatat? Invata ca nealtii pe lumea asta alba. N-apuca sa auza de la dascal ceva, ca el invata mai din adanc decat dascalul. Si astfel ajunsese de poveste. Unii zicea ca stia carte pana in glezne, altii zicea ca pana in genunchi, iara altii, pana in brau. De m-ar fi intrebat pe mine, eu le-as fi spus ca stia carte pana in gat. Dara fiindca nimeni nu m-a intrebat, iaca tac si eu din gura ca un peste, si nu mai zic nimanui nici pis!

Astfel fiind, intr-una din zile ce-i vine dracosului de copilas, ca numai incaleca pe manzul lui, si mi ti-i dete calcaie; iara manzul, carele si dansul crescuse de se facuse un carlanas zburdalnic de n-avea astampar, o rupse d-a fuga cu baiat cu tot, si dusi au fost pana in ziua de astazi. Cand prinsera de veste parintii ca baiatul nu e, cauta-l in sus, cauta-l in jos, nu e; ba mai in dreapta, ba mai in stanga, de loc! Mai cercetara pe ici, mai cercetara pe dincoaci, asi! nici pomeneala nu era de el! Tocmai tarziu hei! aflara de la niste drumeti ca au vazut un baietandru calare pe deselate pe un calusel, care se ducea ca vantul. Ei ziceau ca n-apucara sa se uite dupa dansul, ca de cand se apucase sa le spuie, si pieri din ochii lor ca o naluca, ca si cand n-ar mai fi fost.