Emil Gârleanu - Cioc, cioc, cioc, prezentare generală

Si pasarile se-nteleg intre ele. Dumneavoastra poate nu ma veti crede. Atata paguba! Dar eu stiu multe asupra lucrului astuia de la gaita mea, de la gaita mea care, fiindca am invatat-o sa vorbeasca omeneste, mi-a descoperit cateva taine ale graiului pasaresc. D-ta, spre pilda, auzi ciripind o randunica, crezi ca i-a venit, asa, un gust sa faca galagie, in vreme ce dansa da povete puisorilor ei: Nu iesiti la marginea cuibului! Nu strigati cand nu sunt eu cu voi! Tst! pisica! O vrabie ciripeste pe gard. D-tale putin iti pasa. Si ei, biata! i-a sarit inima din loc: Uliul! In noptile cu luna asculti privighetoarea, - te incanta; ajungi sa crezi ca pentru tine isi revarsa in galgairi ploaia de margaritare. Nici nu banuiesti ca-si plange numai dragostea ei Asa, multumita gaitei mele, am ascultat, deunazi, o convorbire intre un macaleandru si-un scatiu. Sa v-o spun.

(Marturisesc ca vreo cateva ciripiri nu le-am inteles, dar le-am tinut insa minte. Acasa i le-am spus gaitei, si gaita mi le-a talmacit. Asa va pot spune intocmai, dupa zisele macaleandrului, povestea ciocanitorii: ) - Demult, m-asculti, scatiule? incepu macaleandrul, demult tare, la-nceput, pe cand oamenii erau putini de tot, si poamele si mai putine, veverita a dat, intr-o buna zi, peste un pom ciudat, cu roada rotunda, tare, dar cu miezul dulce si gustos. Daduse, frate, peste alun. I-au placut alunele si, vezi, fiinta prevazatoare, sa nu mai pateasca cum o patise cand rosese o iarna intreaga coaja copacilor, sa se hraneasca, ce i-a venit in gand? Sa stranga alune! Si si-a umplut scorbura de cu toamna. Tocmai se bucura ca daduse norocul peste dansa, facea planuri mari, sa nu se miste toata iarna din casuta ei, nici cu varful botului sa nu miroase vifornita, cand, intr-o buna dimineata, se zgarie la un picior intr-o coaja. Cauta, - coaja de aluna! De unde? ca ea nici nu se atinsese inca de merindele stranse. Cerceteaza: un sfert de alune mancate! S-a mahnit veverita, dar s-a si maniat. S-a pus la panda, sa prinda pe hot. S-a ghemuit in fundul scorburii, una cu copacul, si-a asteptat. Ce era? Ciocanitoarea, cum o vezi: sai ici, vara-te colea, da de scorbura, in scorbura de alune, si, cum e iscusita, a inteles ea ca-n alune trebuie sa fie ceva. Plisc are, slava Domnului! Crat! iaca si miezul. Bun! Crat-crat-crat, s-a pus pe mancat. Din ziua aceea venea in fiece amiaza sa-si ia pranzul. In dimineata cand o pandea veverita, a sosit tot asa zglobie, dar de-abia intra in scorbura, ca veverita se repezi. Ciocanitoarea vroi s-o zbugheasca afara, dar veverita o prinsese de coada! Da-i in sus, da-i in jos, lasa coada, ca soparla, in laba veveritei, si pe ici ti-i drumul. Mai tarziu, cand i-a venit inima la loc si s-a vazut fara coada, s-a intors la veverita sa se roage de dansa. N-a mai intrat in scorbura ei si, smerita, a batut cu ciocul: Cioc!

cioc! cioc!

Dar veverita isi mutase culcusul! De atunci mereu ciocaneste la fiecare copac, dar nici ca da de raspuns. - Zi, de atunci ...