Comediile lui Caragiale

O noapte furtunoasa, Conul Leonida fata cu reactiunea, O scrisoare pierduta, D-ale carnavalului - cine din cei ce se duc la teatrul roman nu a vazut una sau alta din aceste comedii? Multi cunosc pe cea dintai, mai toti pe cea de-a treia si cativa pe celelalte.

De meritat toate merita sa fie cunoscute si, dupa parerea noastra, laudate - toate fara exceptie.

Publicul primelor reprezentari a judecat altfel. Scrisoarea pierduta a avut un succes mare; si Noaptea furtunoasa a avut succes; dar Conul Leonida, jucat pe o scena de a doua mana, nu a placut; si D-ale carnavalului a fost fluierata.

Foarte bine!

Este insa vremea sa ne explicam o data asupra acestor lucruri, daca se poate; si cine stie de nu se va putea? In materie de gust literar - ce e drept - discutia e totdeauna grea, si e grea mai ales acolo unde lipseste inca traditia literara si prin urmare comunitatea de idei in privinta operelor ce le numim frumoase.

Dar greutata este uneori un indemn mai mult pentru incercare, si tocmai cand nu exista inca siguranta principiilor, stabilirea lor este cu atat mai de trebuinta.

Si mai intai sa cautam a ne intelege asupra partii celei mai putin contestate din meritul literar al d-lui Caragiale care ne pare a fi urmatoarea:

Lucrarea d-lui Caragiale este originala; comediile sale pun pe scena cateva tipuri din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul infatisarii lor in situatiile anume alese de autor.

Stratul social pe care il infatiseaza mai cu deosebire aceste comedii este luat de jos si ne arata aspectul unor simtiminte omenesti, de altminteri aceleasi la toata lumea, manifestate insa aici cu o nota specifica, adeca sub formele unei spoieli de civilizatie occidentala, strecurata in mod precipitat pana in acel strat si transformata aici intr-o adevarata caricatura a culturei moderne.

Conul Leonida citeste jurnale, explica nevestei sale esenta republicei cum o pricepe el, valoarea lui "Galibardi" si teoria halucinatiilor. Jupan Dumitrache, cherestegiul, cauta sa inteleaga in convorbiri cu ipistatul Nae Ipingescu ce este "sufragiul universal", este patruns de demnitatea gardei civice si primeste de la Rica Venturiano deslusiri asupra suveranitatii poporului; iar cocoana Veta isi canta amorul "intr-un moment de fericire si printr-o perla de iubire". Candidatul de la perceptie vrea sa scape de dureri dupa sistemul lui Mattei; Mita Baston jura pe statua libertatii din Ploiesti si ipistatul Carnavalului pune un "potrabac" cu muzica la "lotarie". Ziaristul Nae Catavencu si advocatul Farfuridi fac discursuri electorale asupra progresului economic si revizuirii constitutionale; Dandanache isi sustine dreptul la deputatie prin traditia de la "patruzsopt", iar politaiul Ghita este un element principal pentru alegerea "curat constitutionala". Adevaratul om onest este simplul "Cetatean" alegator, care este totdeauna "turmentat".

Printre aceste figuri, cu straniul lor vestmant de aparenta unei culturi superioare, se agita pornirile si pasiunile omenesti, desertaciunea, iubirea, goana dupa castig si mai ales exploatarea celor marginiti, cu ajutorul frazelor declamatorii neintelese - unul din semnele caracteristice ale epocei noastre.

"Ce lume, ce lume!" zice prefectul Tipatescu, si asa zicem si noi cand prindem de veste ca este inadevar o parte a lumii reale ce ni se desfasura astfel inaintea ochilor.

In acest caleidoscop de figuri, inlantuite in vorbele si faptele lor spre efecte de scena cu multa cunostinta a artei dramatice, d. Caragiale ne arata realitatea din partea ei comica. Dar usor se poate intrevedea prin aceasta realitate elementul mai adanc si serios, care este nedezlipit de viata omeneasca in toata infatisarea ei, precum in genere indaratul oricarei comedii se ascunde o tragedie.

Lasand acum la o parte, in aceasta privire mai generala asupra lucrarilor d-lui Caragiale, intrebarile de o ordine secundara, daca de exemplu unele situatii si expresii nu sunt exagerate din punct de vedere al chiar realitatii ce vor sa reproduca, daca in diferitele piese nu este un fel de monotonie a figurilor infatisate sau cel putin a modului infatisarii lor, o lipsa, aproape desavarsita, a partilor mai bune ale naturei omenesti s.c.l., si marginindu-ne la relevarea meritului necontestabil al comediilor autorului nostru, putem constata si recunoaste acest merit in scoaterea si infatisarea plina de spirit a tipurilor si situatiilor din chiar miezul unei parti a vietii noastre sociale, fara imitare sau imprumutare din literaturi straine.

Si oare acesta este putin lucru? Oare nu este aici un adevarat inceput de literatura dramatica nationala, independenta, traind din propriile sale puteri, in intelesul aceleias miscari intelectuale sanatoase, in care sunt si Novelele lui Slavici, si Amintirile lui Creanga, si Copiile de pe natura ale lui Negruzzi, si Poeziile lui Eminescu - miscare desteapta in literatura noastra prin acea culegere de poezii populare prin care Alecsandri a indreptat spiritul tinerimii de astazi spre izvorul vesnic al tuturor inspiratiilor adevarate; simtirile reale ale poporului in care traim, si care simtiri numai intrucat sunt oglindite prin arta in aceasta realitate a lor devin o parte integranta a omenirii exprimata in forma literara?

Privita din acest punct de vedere, lucrarea d-lui Caragiale se invedereaza cu insemnatatea ei si se arata a fi, in afara de orce comparare, superioara acelor piese mestesugite din atmosfere straine, care cauta in zadar sa se intereseze la peripetiile unor marchizi si a unor dame cu camelii, pentru a caror intelegere lipseste si publicului si actorilor nostri orice element mai apropiat.

Dar daca poate ni se admite de multi cititori aceasta parte a meritului d-lui Caragiale, este insa o imputare ce o auzim facandu-se adeseori in contra-i si care, tocmai fiindca este asa de des repetata, merita o mai de aproape cercetare.

Si fiindca zicem ca merita o mai de aproape cercetare, se intelege de la sine ca nu poate fi vorba de insinuarea ce nu s-a sfiit a se produce si in unele organe de publicitate, ca adeca comediile d-lui Caragiale urmaresc scopuri politice si vor sa-si bata anume joc de unele apucaturi ale partidului liberal, si ca prin urmare ar trebui oprite de pe scena teatrului din ordinul guvernului de astazi (pe atunci ministerul I. C. Bratianu).

O asemenea imputare este prea putin serioasa pentru a fi discutata, si avem numai interesul sa dovedim ca s-a adus in adevar prin publicitate.

Citim pe a doua pagina a unui ziar liberal din Bucuresti, de la 13 aprilie 1885, despre comedia D-ale carnavalului:

Si ce piesa! O stupiditate murdara, culeasa din locurile unde se arunca gunoiul. Femei de strada de cea mai joasa speta, barbieri si ipistati, in gura carora se pun cuvinte insuflatoare pentru miscari ca cea de la 11 fevruarie, pentru libertate si egalitate, cari sunt baza organizatiunii noastre politice.

Palma primita de la public, care a fluierat, nu ne multumeste; e de datoria ministrului instructiunii sa puie in vederea directiunii ce caragialiada a facut, si pe acest temei s-o schimbe, ca incapabila si nedemna. Voiam un teatru national, nu o gasca de opozitie nedemna, in care se insulta poporul si institutiile tarii.