Codruț - dacul

Intamplarea s-a petrecut pe vremuri, de demult, cand stramosii nostri dacii erau atacati de romani, ducand cu acestia lupte grele.

Dacii isi aparau glia si vatra strabuna, romanii ravneau la bogatiile Daciei, despre care se dusese vestea-n lumea intreaga.

Pe vremea aceea, pe malul batranului fluviu Danubiu, Istru, cum se numea pe vremuri, era un sat nu prea mare, asezat nu departe de fluviu, pe locul numit Caunita. Satul era format din cateva zeci de case din lemn acoperite cu stuf si paie. Doar in mijlocul satului se inalta una mai mare, deosebita de celelalte, construita tot din barne, cu acoperisul din sindrila frumos asezat in patru ape. Aici statea tarabostele satului, batranul si viteazul Viezure, care avea un fecior si o fata de toata frumusetea. Feciorului ii spunea Codrut, iar fetei Cetina.

Codrut parca era coborat de pe Columna lui Traian din Roma. Era un flacau chipes, cu parul auriu ca lanurile de grau copt, cu ochii albastrii precum cerul senin de mai, voios din fire, cinstit, drept , ager la minte si istet si in plus mandru de neamul lui eroic.

Cetina, o frumusete a pamantului dac, cu fata alba ca laptele, parul si ochii negri ca ai mamei sale, o voce blanda si placuta, vrednica din cale-afara, de o sorbeau din ochi toti feciorii.

Tihnit a fost traiul dacilor si ar fi durat poate mai mult daca acvila romana nu si-ar fi intins aripile sale si asupra pamantului dac.

Era intr-o dupa amiaza de primavara din luna mai. Liliecii au inflorit de mult printre stancile Stencai, facand ca acestea sa apara ca-n lumea basmelor sub razele aurii ale soarelui.

Codrut pleca sa-si intampine surioara, pe Cetina, care era plecata la o matusa de a sa, in satul vecin, de peste dealuri, in satul Vizurini, cale cam de doua ore de mers. Peste tot o pandeau nenumarate pericole, mai ales din desisul padurilor seculare din apropiere, dar si posibile alte primejdii!

Flacaul, inarmat c-un arc si sageti si cu sabia-i incovoiata, fluiera prelung si deodata un roib in trap aparu inaintea sa, nechezand bucuros si tropaind din copite. Codrut ii mangaie coama si se arunca voiniceste in spatele sau si-o lua pe drumeagul ingust ce se strecura printre stancile sure si aramii, pierzandu-se in codrii nesfarsiti ai Stencai.

Merse el ce merse, pana ce ajunse la un izvor ce susura printre falnicii stejari si fagi, scurgandu-se la vale. Descaleca, bau cu nesat apa rece si limpede din causul pumnilor, apoi se aseaza sa se odihneasca putin.

Nu trecu mult timp si, deodata, de pe o poteca ce cobora-n drum veni in goana sora sa, cu parul ravasit, cu fata speriata ca de caprioara gonita de frica lupului. Inima-i se zbatea de parca dorea sa iasa din frumosul sau piept ce se vedea sub ea cusuta parca cu toate florile pamantului dac.

Vazandu-si fratele, franta de oboseala, cu sufletul la gura-i spuse sa fuga si sa-i anunte pe ceilalti din sat sa se retraga in munti, caci romanii au trecut apa si-s in drum spre satul lor.

Urmarind-o cu privirea, Codrut nu se pripi si, cugetand adanc si totusi rapid, cum ii era obiceiul, ii spuse surorii sale sa incalece roibul sau si sa-i anunte se pe ceilalti de primejdie, caci el ii va intampina pe romani in defileul "Sparturilor", tinandu-i in loc pana-i vor veni ajutoarele.

Cetina se facut nevazuta, zburand ca o sageata in spatele roibului, iar Codrut isi indrepta pasul spre defileul Sparturilor, unde stanci amenintatoare se ridicau spre inaltul cerului. Aici defileul era asa de ingust incat abia un calaret putea sa treaca.

Codrut, cu privirea scrutatoare, privi stancile din jurul sau si-si alese locul potrivit, doborand cateva stanci, barand trecatoarea, apoi se aseza in