Ana Blandiana - Anotimpuri în proză

Prezenta editie a Celor patru anotimpuri este o reeditare a volumului de proza fantastica al Anei Blandiana, aparut in 1977 si respins initial de cenzura, cu motivatia tendinte antisociale. Ce se va fi sanctionat prin aceasta eticheta? Vom putea raspunde precizind natura fantasticului acestei proze. Pentru Ana Blandiana, fantasticul nu este opus realului, ci este o ipostaza mai plina de semnificatii a realitatii. Astfel poate fi citit tabloul multimilor care vietuiesc exuberant, complice in spatii si momente degradate, absurde si terifiante din episoadele-cheie ale celor patru povestiri: teatrul din Capela cu fluturi, apocalipsul din Orasul topit, cortegiul funerar din Dragi sperietori, amintirea arderii cartilor din Amintiri din copilarie.

Autorul postfetei, Dan Cristea, vorbeste despre fantasticul politic, gen cultivat intens in anii 60 in literatura romana. Ipostazele echivocului, ale incertitudinii sau ale ambiguitatii fantastice, care ar tine, in acest tip de scriitura, de natura politicului si a interdictiei totalitare, motiveaza, in viziunea criticului amintita clasificare. Exista pasaje explicite in toate textele cuprinse in volum, senzatiile de angoasa, de perturbare de sensuri putind fi asociate aceleiasi categorii a fantasticului, ilustrat intotdeauna de o criza a sensului si a perceperii lumii. Din diverse perspective, lumea din text este supusa agresiunii, invaziei descompunerii. Criza fantasticului consta in interogarea sensului si a interpretarii lumii, manifestindu-se paralel cu o miscare de interiorizare care conduce la introspectia eului narator. In ultima analiza, nota distinctiva a fantasticului este solidara cu constiinta pluralitatii reprezentarilor de sine. Imaginile dublului, ale traversarii mai multor medii si straturi de reflectare si iluzie optica, temele replierii in sine a naratorului se circumscriu aceluiasi nucleu de semnificatii.

Proza Anei Blandiana se deschide si unei lecturi de tip poetic. Personajele devin simboluri, semne in pagina, perceptiile sint diafane, cel mai stabil dintre ele personajul narator traind perpetuu o viata dubla intre vis si realitate. Starea de recul, de inchidere in sine, un fel de crepuscul al constiintei, plutind intr-o inertie fabuloasa, mediaza de fiecare data aparitia fantasticului. Scriitoarea recunoaste ca motorul reprezentarilor nu este memoria propriu-zisa ci cea senzoriala si cea a visului care-si pastreaza intreaga acuratete (Dragi sperietori). In prima povestire, Capela cu fluturi, dind curs placerii ilicite de a hoinari la intimplare pe strazi, personajul narator descopera o biserica in care ninge feeric. In momentul urmator, o alta revelatie ii stirneste perplexitatea si revolta: un perete vertical din altar este acoperit in intregime cu fluturi zburind apoi lasciv si asezindu-se pe peretii pictati ai bisericii. Fiintele teribile rezultate din suprapunerea imaginilor de sfinti si fluturi par desprinse din pictura baroca. Ambiguitatea se instaureaza in drepturi ...