A cincea elegie stanesciana

N-am fost suparat niciodata pe mere / ca sunt mere, pe frunze ca sunt frunze,/ pe umbra ca e umbra, pe pasari ca sunt pasari./ Dar merele, frunzele, umbrele, pasarile / s-au suparat deodata pe mine./ Iata-ma dus la tribunalul frun?zelor,/ la tribunalul um?brelor, merelor, pasarilor,/ tri?bunale rotunde, tribunale aeriene,/ tribunale subtiri, ra?coroase./ Iata-ma condamnat pentru nes?tiinta,/ pentru plictiseala, pen?tru neliniste,/ pentru nemiscare./ Sentinte scrise in limba sam?burilor./ Acte de acuzare pa?rafate / cu maruntaie de pasare,/ ra-co?roase penitente gri, hotarate mie./ Stau in picioare, cu capul des?coperit,/ incerc sa descifrez ceea ce mi se cuvine / pentru ig?no?ranta.../ si nu pot, nu pot sa des?cifrez / nimic,/ si-aceasta stare de spirit, ea insasi,/ se supara pe mine / si ma condamna, in?des?cifrabil,/ la o perpetua asteptare,/ la o incordare a intelesurilor in ele insele / pana iau forma me?relor, frunzelor,/ umbrelor,/ pasarilor.//

- Cu buna stiinta, ba chiar cu o neostenita ravna, Ni?chita s-a invrednicit cu ne-credinta lui Toma, apostolul, pen?tru a recombina ele?mentele constitutive ale lumii. "Necredinta lui Toma" nu este de?finitia ate?ismului, ci a in?dividului care isi con?struieste credinta din iscodiri si cer?cetari ale lumii vazute si nevazute. O data cu Toma ar fi trebuit sa se depaseasca era credinciosilor naivi si creduli si sa se inaugureze o etapa a cautarilor febrile pe taramul manifestarilor spiritului; caci Toma a inventat o noua stiinta - spiri-tologia, adica stiin?ta spiritului care, in linii mari, se asea?mana cu stiinta inventata de Ni-chita - hemografia, scrierea cu tine insuti.

Cert este ca privind din aceasta perspectiva, rea?li?zam ca toa?te canoa?nele si dog-mele se prabusesc. Nichita nu se grabeste sa puna altceva in loc, astfel incat se misca li?ber, fara stavile, intr-un univers fara bariere, fara contururi, fara frontiere. El pare a im?pru?muta necredinta con?structiva a lui Toma si redescopera lumea, ui?min?du-ne de toate ipos?ta?zele, obiectele si sentimentele des?crise.

In elegia a cincea, divinul Tomas e condamnat "pen??tru ne?stiinta, pentru plic-tiseala...". E judecat de impo?zantul tribunal al frun?zelor. In elegia a sasea, Tomas nu se poate decide, osciland intre rana lui Iisus si mitul reinvierii. In a saptea elegie exclama cu dez?nadejde: "Niciodata n-am sa fiu sacru", motiv pentru care e hotarat sa traiasca in numele frunzelor. Rana nu l-a convins. E un divin care se auto?exileaza in lumea fizica, palpabila. Toti ceilalti apostoli si-au gasit un culcus in cer; numai el a ramas pe pamant.